hai să vorbim. oprește
televizorul, internetul, telefonul, încuie
ușa, trage draperiile, aprinde
lumânarea de pe noptieră și hai
să uităm pentru o vreme de lumea
înconjurătoare.

vino mai aproape, putem
discuta despre vreme dacă asta
te-ajută să te apropii
destul cât să-mi spui de ce plângi,
de la o vreme, în somn. în fiecare noapte
lacrimi pe pielea mea, pe perna ta,
strigăte cu destinatar necunoscut.

nu, nu vreau, n-am fost eu, lasă-mă, pleacă!
noua alarmă ce mă trezește
la patru dimineața, între două lumi, deși
în fiecare dimineață îmi zâmbești
și spui același lucru: era un vis, sunt bine.

păstrează-ți hainele pe tine,
nu vreau
să mă îmbrățișezi dacă nu simți, dacă
va fi o îmbrățișare de protocol, străină,
că așa trebuie, așa se face.

nu vreau
să pătez singura limbă care rămâne
atunci când toate graiurile omenești și-au arătat deja neputința
limba
atingerii dintre doi oameni care se doresc
unul pe altul cu toate simțurile.
cel mai sincer discurs e-ntotdeauna
piele pe piele, intersecția
a patru ochi flămânzi.

nu vreau să te pierd,
dar, fără să știi,
e prea devreme să ai ceva
de pierdut.
tu nu m-ai avut
cu adevărat niciodată, în același fel
în care alții înaintea ta
n-au știut să mă aibă, să
mă facă cu adevărat a lor,

drumul spre mine e, de fapt,
un coridor de speranțe sparte
și ziduri de priviri flămânde care
mă dezbracă la fiecare pas fără să știe
că mai există după.