ține-mă-n brațe de parcă
ți-ar fi teamă că ai să mă pierzi,
că am să plec dimineața devreme
decisă să uit drumul înapoi și cum arăți
dormind
de îndată ce-am închis ușa.

ține-mă de mână ca și cum
ai așteptat toată viața momentul,
dar ți-ai dat seama abia
într-o noapte de iarnă cețoasă și grea
că eu eram de fapt femeia
pe care o aștepți de-atâta timp,
ca un fanatic.

sărută-mă de parcă ziua de mâine
nu mai există, s-a anulat, momentul
prezent e tot ce avem și tot ce contează,
acum
mă poți supune preț de minute înainte
să mă eliberez de tot ce mă ținea departe.

privește-mă în ochi fără să minți că simți
atunci când o să fie prea târziu ca oricare
din noi să poată să mai repare ceva,
și fără
să-mi promiți nemurirea îmbrăcată-n om
ce știe să spună cuvintele care se cer,
se-așteaptă spuse, și nu-ți pese
de sângele-nchegat cu iz de tămâie și ger
pe care s-au construit ani în șir
statuile obsedante ale poveștilor în doi ratate înainte ca timpul să stea,
povestea unui el și-a mea.

de fapt
mai bine nu-mi promite nimic și poate…
poate am să rămân.