Știți bancul ăla cu “Gabriel Garcia Márquez, Marin Preda, Federico Fellini și Giuseppe Tornatore intră într-un bar.”? Nu, fiindcă asta nici măcar istorie contrafactuală nu-i. Și, totuși, Ioșca are câte ceva de la toți patru. Ioșca are ceva din dramatismul și candoarea filmelor vechi italienești. Copilul de la finalul romanului, copilul Ioșca de pe front, seamănă mult cu eroul lui Tornatore, cu puștiul care se împrietenește cu bătrânul ce punea filme în Cinema Paradiso. Doar că micul Ioșca se împrietenește cu…tăcerea. Ioșca are ceva din finețea cu care Márquez te face să te întrebi cât și ce din realitatea pe care o cunoști tu e prezentă în roman. Unde începe magicul, ficțiunea, și unde începe și se termină legătura cu realul. Valea lui Ioșca, nenumită, e exact un astfel de loc. Un loc care poate fi oriunde în România regimului comunist și tranziției de după. Un loc care te lasă doar să ghicești, printre nuanțe, timpul. Ioșca e politic, în măsura în care și Ilie Moromete e politic. Doar că în moduri fundamental diferite. Ioșca e un artist, un flâneur ce stă locului. Un păstrător al unei inocențe atemporale, înrudit îndeaproape cu Guido al lui Fellini. El trăiește, iubește, își face treaba și tace. Nu are nevoie de cuvinte ca să se facă înțeles sau iubit. Nu îi sunt necesare ca să se facă apreciat de comunitatea văii. Iar asta e ceea ce-l face special. Faptul că tăcerile sale îi redau fidel personalitatea. Felul în care iubirea e desenată în Ioșca tot așa, tăcut. Nici viața, nici iubirea cea adevărată n-au nevoie de prea multe cuvinte ca să poată fi. Ele oricum sunt.
Ioșca e un roman în care timpul devine o convenție exterioară lumii de pe vale. O lume unde Ioșca, Popa, Doctorul și Maistrul sunt patriarhii unei lumi ce stă să-nceapă. O lume tăcută, a celor ce-au evadat din lumea cealaltă, gălăgioasă și atât de încâlcită. O lume care va începe mult mai târziu, de fapt, abia cu venirea primei femei pe vale. Cu oficierea de către popă a primei nunți. O lume care începe cu Ilona. Marea iubire a lui Ioșca. Un moment care pe tine, cititor, te fulgeră, te tulbură, la fel cum vedenia Claudiei îl tulbură pe Guido, iar pe Ioșca, vederea Ilonei. Poate nu întâmplător Ilona este dublul lui. O femeie cuminte, care trăiește și iubește fără prea multe cuvinte. O femeie care n-are nevoie de pălăvrăgeli ca să se integreze într-o comunitate a bărbaților, altminteri. În Ioșca, cerul și pământul, cu toate ale lor, se întâlnesc și se înfruntă deschis, ritualic aproape, prin intermediarii lor, Popa și Doctorul. Modul în care cei doi se ceartă doar ca să se despartă, de fiecare dată, ca doi prieteni, e poate cea mai elocventă ilustrare a faptului că materia și spiritul sunt complementare, nu dușmane. Iar momentul în care Doctorul merge în chilia Popii, unul construit cu multă măiestrie și atenție la nuanțe de către autor, rămâne o ilustrație subtilă a felurilor în care spiritualul și materialul se întrepătrund. Iar asta pentru că Ioșca e, înainte de toate, un roman al ideilor. Un roman despre Iubire, despre Om, despre Istorie, despre Timp. Un roman cu fraze lungi, cu imagini vizuale puternice, un roman cu un ritm al lui, de care nu te lasă să te desprinzi. Pe care-l citești pe bucăți, nu dintr-o răsuflare, așa cum îți zice primul impuls. E un roman cu umor, în care omul trăiește sub vremile ce îl ajung, până la urmă, chiar dacă modul în care o să apară ele pe vale e unul abrupt, și prin contrast, ilar. Fellini sigur ar râde de mistificarea bătrânului Ioșca în lumea de dincolo de vale. Un roman sensibil, scris cu dragoste față de natura umană cu tot ce înseamnă să fii om. Un roman în care pierderea iubitei, a Marii Iubiri, dă măsura umanității personajului. Un roman care-ți spune, care-ți arată că limita umanității tale e răspunsul la întrebarea Câte poți pierde până în punctul în care te dezintegrezi ca ființă? Pentru că, dincolo de tăcerile lui, dincolo de viața aspră dusă înainte de a se muta pe Vale, Ioșca rămâne cel mai uman dintre pământeni, un personaj pe care vrei și în același timp ți-e teamă să-l iei în brațe. E un roman de citit mai ales dacă uiți că uneori, e bine să taci. Că liniștea e bună și în afară, dar mai ales înăuntrul tău. Că iubirea și viața nu au nevoie de cuvinte să se întâmple, o vor face oricum. Că uneori e bine să taci, să asculți și să observi. Un roman ce trebuie văzut, simțit. Un roman mare, care te va trece prin toate stările, folosind toate mijloacele expresive. Un roman mare, greu de uitat, pe care sper să-l citiți cât mai mulți.
2020 a fost pentru noi toți un an complicat, bogat în incertitudini și nesiguranță. Un an în care lumea, așa cum o cunoșteam noi, s-a schimbat cu totul. Anul în care mulți dintre noi au fost nevoiți să își regândească planurile, să reprogrameze, să-și reconfigureze rutinele. Un an în care am trăit mai mult în interiorul propriilor noastre case decât în lumea exterioară. Un an în care mulți ne-am îndreptat spre citit ca formă de a ne împăca cu realități nu tocmai prietenoase.
Pentru mine, cel puțin, 2020 a fost un an în care am citit mai mult și mai variat, așa că voi prezenta succint, în continuare, titlurile care mi-au făcut anul 2020 măcar un pic mai bun.
Dacă aceasta ar fi o poveste
Romanul lui Beth Turley este considerat, cumva pe nedrept, o carte despre și pentru copii. Pentru mine, Dacă aceasta ar fi o poveste a venit ca o revelație a începutului de an. O carte matură, potrivită mai ales pentru oamenii mari din preajma copiilor, Beth spune povestea lui Hannah, o poveste despre zbucium, neglijare, despre iubire și hărțuire, despre a descoperi cine ești tu atunci când oamenii din jur se dovedesc altfel decât îi credeai tu. O carte importantă, mai ales dacă te-ai surprins gândindu-te vreodată că ”Eh, e doar un copil, ce griji să aibă?”.
Mică trilogie a marginalilor
De la literatura pentru copii trecem, un pic abrupt, poate, la literatura pentru oameni mari. Vasile Ernu deapănă, în stil caracteristic, istoria unor comunități marginale din zona Basarabiei, trecând printr-o comunitate religioasă (Sectanții), o comunitate de proscriși (Bandiții), și prin istoria unei familii (Izgoniții). Mică trilogie a marginalilor este, însă, mai mult decât atât. Este o cronică vie, cu suflet, a vieții unor comunități din Basarabia și Odesa ce încep în vremea Imperiului Rus, trec prin momentul 1917, prin comunism, prin tranziția de la comunism la democrație, ca să ajungă în prezent. E nu doar o carte cât o mărturie istorică (chiar, câte știu românii de dincoace de Prut despre istoria basarabenilor?) necesară, ci e un incredibil tratat de înțelegere a firii umane. Pentru că, dincolo de-a expune idei, întâmplări și de a oferi pilde, Ernu, prin această trilogie, demonstrează o fină înțelegere a complexității firii umane- atât a firii comunităților în care a trăit și despre care vorbește, cât și, lucru vital, a comunității din timpurile prezente, a posibilului său public.
Arheologia iubirii
Ceea ce crezi, nu e ce vezi! Cam așa aș putea rezuma, lacunar, minunatul demers al lui Cătălin Pavel. O carte despre iubire, scrisă cu atenție la detalii, nuanțe și umor, Arheologia iubirii aduce în prim-plan toate modurile în care Homo sapiens sapiens a înțeles iubirea de-a lungul evoluției sale. O carte în care ai și povestea graffitti-urilor primitive din Pompei, cu mesaje adesea explicite, și înțelegerea în cheie arheologică, cultural-istorică a poveștilor mitologice de iubire, și povești ale femeilor arheolog de la începuturile domeniului, adeseori trecute cu vederea. O carte în care se reunesc și se îmbină armonios detalii istorice, povești despre expediții de teren arheologice, date arheologice, uneori glumițe despre cum ar putea fi reinterpretate în cheie modernă anumite secvențe arheologice, Arheologia iubirii e o carte care se cere citită, mai ales dacă te-ai întrebat vreodată cum ar fi fost să trăiești într-o perioadă sau alta, într-un spațiu sau altul. Pentru că, oricâte variabile ar apărea, iubirea pare să aibă coordonate comune peste tot în timp și spațiu.
Tropice triste
Există cărți pe care le citești încet pentru că te simți cumva obligat să le termini, și există acele cărți pe care le citești lent tocmai pentru că n-ai vrea să se termine. Tropice triste a fost, pentru mine, o astfel de carte, o bomboană fondantă cu pagini. Antropologul Claude Levi-Strauss descrie cu umor și luciditate viața băștinașilor din America de Sud pe care îi studiază, dar și propria sa viață în mijlocul lor. Tropice triste este nu o altă carte de antropologie sau de călătorii, nici o adunătură de note etnografice și sociologice, ci îmbinarea lor armonioasă cu jurnalul de teren și cu reflecții despre viața cotidiană și metehnele Franței tinereților lui. În Tropice triste se dă nu doar măsura talentului său narativ sau de fotograf, ci și măsura importanței pe care a avut-o structuralismul în așezarea observațiilor sale despre societățile primitive, permițând descoperirea unor raporturi noi, insesizabile altfel, ale relațiilor sociale și de rudenie. Atât finețea etnografului și a observațiilor lui, cât și nuanțele autobiografice și umorul fac din Tropice triste o carte ce merită citită, chiar și numai pentru a descoperi noi unghiuri din care să-ți privești relațiile sociale, perspective la care, poate, nu te-ai fi gândit.
Zile Birmaneze
Trecând spre zona de ficțiune, pot spune că atunci când aud deja clasica frază ”Let’s make Orwell fiction again!” nu mă gândesc nici la autoritarianism, nici la controlul vieții private cedat tot mai mult mediilor digitale, ci la rasism, colonialism și sărăcie. Zile birmaneze e povestea dulceag-amăruie a unui grup de coloniști britanici încartiruiți în Birmania, și a cuplului format din U Po Kyin și doctorul Veraswami. O poveste despre colonialism în toată brutalitatea lui, dar mai ales despre autocolonizare, U Po Kyin fiind un băștinaș ajuns judecător, care renunță la orice urmă de integritate pentru a se dovedi în fața albilor demn de a fi primit în societatea lor, la Clubul European. La polul opus, însă, doctorul Veraswami este expresia înduioșătoare a bunului sălbatic iluminist, care nu poate și nu vrea să pară mai mult decât știe că este. Un roman bine structurat, care captează atât perspectiva albă, cât și pe cea băștinașă, un roman intens, plin de contrarii, de straturi alternate cu pricepere.
Mai mult decât despre dragoste și acceptare, pentru mine Zile birmaneze rămâne cea mai elocventă ilustrare a brutalității, a stratificării sociale, a rasismului, dar și a puterii pe care vraja privilegiilor posibile o poate avea asupra oamenilor de la Coliba unchiului Tom încoace.
Clopotul
Tot în zona scrierilor de ficțiune, Iris Murdoch vine cu un thriller religios ce amintește, pe alocuri, de mult mai celebrul Numele trandafirului. Un cuplu cumva atipic, Dora și Paul, aflat într-un moment de criză, ajunge să pătrundă într-o comunitate religioasă închisă, din apropierea unei mănăstiri pe nume Imber Court. Odată cu venirea lor, totul se schimbă, inclusiv Dora, cea aparent naivă și superficială, care se dovedește a fi, de fapt, mult mai inteligentă și mai intuitivă atunci când e vorba de alți oameni decât Paul, soțul ei.
Comunitatea de la Imber e formată din oameni care sunt în procesul căutării de sine, al dragostei și al credinței, unul dintre exemplele cele mai vii fiind chiar liderul comunității, Michael, prins între dorința de a trăi moral și înclinațiile sale către homosexualitate. Grupul de la Imber funcționează, cel puțin până la venirea celor doi soți, după reguli rigide, clare (pe care Dora are însă grijă să le încalce), gravitând în jurul legendei clopotului Gabriel, demult căzut în lac (de unde Dora va reuși să-l scoată).
Un roman fascinant, alert, cu personaje în continuă evoluție, cu o intrigă bine conturată și elemente surpriză, Clopotul este acea carte ce adună și îmbină armonios teme ca etica, homosexualitatea, căutarea Sinelui, iubirea și devotamentul religios, într-o operă atipică epocii sale.
Prometeu rău înlănțuit
Una dintre scrierile care m-au impresionat cel mai puternic în anul ce s-a dus rămâne satira lui Andre Gide, Prometeu rău înlănțuit. Prometeu, scăpat din Caucaz, ajunge în Parisul sfârșitului de secol XIX unde, poposind la un restaurant, face cunoștință cu Cocles și Damocles. Astfel, află că nu doar el umblă pe pământ, ci și Zeus, deghizat în mare bancher (cum altfel?!?, Cocles având ”privilegiul” unei întâlniri neașteptate cu acesta.
Cartea abundă în ironie, personajele fiind practic niște caricaturi ale patimilor omenești, inclusiv Prometeu cel atașat de vulturul său, pe care-l va prezenta, mândru, societății pariziene. Prometeu și vulturul lui râmân cea mai elocventă ilustrare a atașamentelor toxice pe care le avem toți (Fiecare cu vulturul său, după cum zice la un moment dat Prometeu), iar restul personajelor, imagini actuale ale plăgilor eterne cum ar fi lașitatea, superficialitatea sau lăcomia.
Povestea mea
Cei care mă cunosc știu despre mine două lucruri: iubesc biografiile, și o iubesc pe Michelle Obama, așa că o incursiune în viața primei femei de culoare ajunsă Prima Doamnă a SUA nu avea cum să lipsească.
Scrisă metodic, cu sinceritate și diplomație, Povestea mea spune povestea unei fetițe de condiție medie din Chicago, care a știut din copilărie că nu vrea să fie doar o altă femeie de culoare din cartierul lor modest. Cartea ilustrează atât greutățile prin care a trecut, împreună cu ceilalți din familie și din cartier pe măsură ce vremurile se schimbau, dar și presiunea uluitoare pe care a trebuit să învețe s-o gestioneze, ca să poată fi în același timp mamă, soție, primă doamnă și ea însăși. De la anii de școală la perioada studenției și de la momentul în care l-a cunoscut pe Barack Obama, până la tranziția de putere către cuplul prezidențial Donald-Melania Trump, Michelle Obama documentează metodic, fără a fi plictisitoare, tot ce a însemnat atât depășirea condiției de fată de culoare într-o Americă pe atunci nu foarte incluzivă, cât și adaptarea la viața cu un om pentru care implicarea în viața publică este o valoare fundamentală. Povestea mea este un exemplu de naturalețe care nu caută să impresioneze, ci să arate că viața în cea mai înaltă poziție ierarhică nu este atât de roz și glamourous pe cât pare văzută de la TV.
Oameni anxioși
Un alt autor de suflet este suedezul Fredrik Backman. Backman scrie cu umor și atenție la detalii despre problemele societății contemporane, atingând adesea teme sensibile ale prezentului. Oameni anxioși este povestea unui jaf de bancă ratat, al cărei spărgător se ascunde într-o mulțime de oameni strânși la o vizionare de apartamente care se întâmplă…în chiar ziua Revelionului. Asta la nivelul de suprafață al poveștii, pentru că de fapt romanul lui Backman trece prin teme ca sănătatea mintală, stratificarea socială, dilemele etice, iubirea ca sacrificiu și căutarea sinelui. Roman cu personaje vii și o intrigă alertă, cu răsturnări de situație și un final pe care n-ai cum să-l prezici, e numai bun de citit într-o seară relaxantă, cu ceai și un pachet de șervețele lângă tine, pentru final.
Pământ american
Pământ american e un roman dur și controversat, care demontează preconcepții. Povestea Lydiei și a fiului său de patru ani, ultimii supraviețuitori ai unui masacru arată drumul spre libertate al unei familii ce a trăit în umbra mafiei. O poveste despre dragoste în toate formele ei, despre prietenie, corupție, despre puterea de a merge mai departe înfruntând riscuri la care nici o mamă nu și-ar supune copilul, o poveste despre migranți și, în special, despre cum ajung unii oameni din persoane cu vieți banale, fugari. Pământ american e o carte cu o scriitură alertă, care te ține captiv, și care pe mine una m-a lăsat cu o întrebare în loc de final: Aș putea oare trece printr-o experiență de felul ăsta?
2019 a fost un an complicat, dar printre toate câte s-au întâmplat, am reușit să bag și timp pentru lecturi. Nu cât aș fi vrut, dar tot e mai bine decât deloc. Și oricâte aș vrea să rămână în 2019, cărțile lui nu-s printre ce mi-aș dori să las în urmă, așa că voi face aici o retrospectivă sumară.
Scena9
Știu, nu-i propriu-zis o carte, ci o revistă. O revistă care, o dată pe an, adună tot ce a fost bun în cultura contemporană, în arte, în societate, le împachetează frumos, în hârtie bună, frumos desenată, și le dă drumul în lume. Așa am descoperit artiști vii, apropiați de mine, oameni care bat țara în lung și-n lat ca să-i afle durerile, dar și oameni care pun în culori cele mai expresive imagini.
Cumva, cred că peisajul românesc avea nevoie de revista asta, pe de-o parte ca să nu uite că, ușurel și cu metodă, facem totuși și lucruri bune, și pe de altă parte ca să i se amintească faptul că, nu, cultura română n-a murit odată cu Grigorescu, Slavici, Alecsandri și Eminescu. Doar că, așa cum se întâmplă mai mereu, s-a schimbat la față, iar noi suntem datori să acceptăm și să încercăm să cunoaștem mai bine schimbarea asta.
Un bărbat pe nume Ove
O să încep prin a spune că acest roman e un cadou ce n-a mai ajuns să fie făcut, iar atunci când am înțeles că, într-adevăr, viața chiar e ce se-ntâmplă în timp ce-ți faci planuri, am decis să-l citesc.
Auzisem multe voci care-l lăudau pe Fredrik Backman, și nu știam dacă să le dau sau nu crezare, așa că am zis să încerc, să mă conving. Și m-am convins. Un bărbat pe nume Ove spune povestea bătrânului Ove care, exact ca-n zicala românească, vrea să moară, dar nu-i lăsat. Mereu apare altceva, altcineva, altă treabă de care meticulosul și tipicarul Ove trebuie să se ocupe, și sinuciderea e mereu când amânată, când eșuată. Un roman scris fără prea mari împopoțonări, cu un limbaj viu, dinamic și actual, care aduce în prim-plan personaje complexe, dar și teme mari, cum ar fi iubirea, relațiile interetnice, prietenia, și chiar viața. O carte despre pierderi, dar și despre refuzul de a pierde ce ți-a mai rămas, un roman scris nu ca să țină o predică, ci ca să spună o poveste. Și, trebuie să recunosc, o carte al cărei film e la fel de bun pe cât e romanul, ceea ce nu pot spune prea des.
Mojar și alte poeme care nu există
Vorbeam mai sus despre cultura română contemporană. Dacă e un autor contemporan pe care să-l consider cel mai bun, el e Valeriu Mircea Popa. Dincolo de povestea demnă de-un scenariu de film a vieții sale, e, după mine, cel mai bun poet al nostru. Poemele sale au darul de a-ți vorbi, de a trezi în tine emoție, drag, mirare.
Recunosc, l-am descoperit târziu, vara trecută, și eram ușor circumspectă. Dar volumul de mai sus m-a convins că eram doar o altă ignorantă, care ar fi vorbit înainte să știe. E un volum scris cu nerv, cu suflet, o lectură la finalul căreia regreți că nu poți îmbrățișa autorul, dar și cu speranța că poate mai pregătește ceva.
Recomand volumul lui oricui are înclinație spre poezie, ca autor sau cititor, dar și celor care se plâng de starea deplorabilă în care a ajuns cultura română astăzi. Nu, domnilor, n-a ajuns deloc într-o stare atât de proastă, doar că despre diamantele contemporane cu noi se vorbește prea puțin. Iar în loc de concluzie, sau de argument final care să convingă, o să las aici unul dintre poemele mele cele mai dragi din volum.
uneori
uneori
puținul se multiplică
și devine într-atâta de greu
încât abia îl poți duce
și puținul este acest
un cântec rusesc
redepănat în minte
o înghițitură de votcă
plutind sub cerul gurii
și mesteceni
prin suflet
Pentru mine una, așa a arătat ”topul” celor mai dragi tipărituri citite în anul ce s-a dus. Poate nu sunt cele mai bune, obiectiv vorbind, dar uneori obiectivitatea e în plus. Sper ca anul ce tocmai a început să aducă titluri la fel de bune, și, de ce nu, recomandări care să mă ajute să descopăr mai mult din lumea în care trăiesc.
