#anatomie

cafeaua mea are gust de saruturi,
din imbratisarile noastre a ramas doar zațul,
in aer miroase a amaraciune, si totusi
asprimea nu a fost nicicând mai caldă.

sunt atatea goluri ramase,
lasate parca amanet la colțul străzii
acolo unde ti se ofera tigari si ti se cere
la schimb orice nu ți-ar trece prin minte…

amanet, desigur, numai o perioada,
pana cand apele se vor fi tulburat,
caci nimeni nu e pentru totdeauna
la coltul strazii, sub felinar. efemeritate
e cuvantul-blestem al intregii perioade
in care se desira ghemul de sarma al povestii;
incertitudine- cuvantul tabu al intregii zone gri

e un loc ce și-a uitat culorile,
populat cu oameni ce și-au uitat zâmbetele
pe cand stateau la coada la emoții,
intr-o vreme de care nu se mai vorbește.
in vremea aia cand s-au deschis amanetele
pentru tot soiul.

unii și-au amanetat bijuteriile-
ăștia sunt lasii.
unii și-au pus casele amanet-
prevazatorii. cei ce-au zis ca siguranta e inainte
de toate: de vise, de emotii, de soare, de ras.
mai sunt cei ce si-au amanentat vietile…
ah, curajosii! cum s-au ascuns ei
in tufisul unui atat de artificial destin…
si mai sunt, in fine, cei ca tine
ce și-au pus sufletele amanet.

as spune ca ei sunt inconstientii,
dar
inconștiența are izul sărat
al marii in octombrie,
al tigarilor proaste
si al rupturilor ratate.
ori…

ibricul in care clocoteau speranțele
s-a varsat pe tot aragazul,
facandu-mi semn ca gata,
vremea infuziilor de vise s-a dus
acum e ora realismului orb,
dezbracat de orice probabilitate afectivă
si ca in gara asta,
unde clar am coborât din greseala,
scapa cine poate

asa am plecat iar,
mai mult furis, cum am invatat,
cautand inca Acel
loc frumos de unde sa ma inalt,
fiindca e tot ce mi-a mai ramas
si se vede, am oasele
omoplatilor ascutite, dure, le simți
daca te apropii destul cat sa
poti sa ma iei in brate. si râd.

ele sunt aripile
ce mi-au crescut pe dinauntru, sume
ale unor nopti si zile in care
totul m-a ars, usturat, taiat.
zile si nopți si luni de prefacere
de transformare și renastere
a vechiului in nou, a mea in mine,
dezgoliri de adevaruri, de părți,
lame subțiri ce tăiau sub stern lacrimi
lacrimi ce ardeau obraji si se ingropau
in gropile claviculelor, si noduri.
si fiecare dintre ele era ceva ce nu ți-am spus

acum calmul s-a întors sa curete aragazul
si sa șteargă praful de pe rafturi: e toamnă,
adică a început recoltarea amintirilor
si curățarea ranilor. rupem cojile sa rămână
cicatricile netede, cu luciul lor bizar,
de medalii nepamantene,
în timp ce asternem alte straturi de iod
sonor, de jazz, de blues, peste cele noi
doar-doar or coace mai iute.
e vremea sa le punem, cuminti, pe raft…

orele tac, nu-mi mai spun nimic,
s-a dus spaima de sosirea serii
acel moment cand toate lamele incep
sa taie sincron linii fine, sa deseneze
harti, intersectii, rascruci de amintiri
in zigzag, un surplus de emotii
ce vin cu vijelie și sapă
văi nevazute pe obraji, pe gat, văi ce ard
si aduc cu sine un tremur
al lor, al mainilor
pe care am contat candva sa construiesc
o lume intreaga, parca brodata pe poale
si uita-te la ele acum;

sunt moi, nefiresc de moi,
tremura incetisor, zvacnit.
degetele vor sa te atinga,
dar nu mai exista posibilitatea asta,
asa ca ating cel mai apropiat lucru
de tine. ating creionul
si-ncep sa mazgaleasca peste noi.
nu ar fi zis nimeni vreodată
ca degetele astea subtiri au brodat,
singure, o asa lume. si, totusi…

uita-te la ele. nu mai e nimic din atunci,
sufletul a lasat ghemul din stern amanet
pentru cand va redeschide usa dinspre
debaraua-labirint, ticsita cu amintiri,
cu lavanda si stelute mici.

nu se prea vad stelele in marile orase,
zici ca e un gol, dar nu-i deloc asa
caci fiecare stea e un felinar,
iar felinarele dor, vezi tu,
pentru ca nu le deosebeste nimic
pe cele de aievea de felinarul zonei gri

si cu toate astea, desi candva vor sti,
nimeni nu va reusi sa găsească
nici amanetele de colt de strada,
nici amintirile, nici zona gri cenușie.
desi pe acolo vor trece oameni o mie
si vor aștepta langa felinar cel puțin o dată,
cel putin jumatate. si asta pentru ca…
nu se poate.

strada înghite amintiri, lumina blocurilor
dezvaluie in masura in care corpul lor ascunde,
iar timpul nu-i unic, e multiplu
nu mai împărțim unde
sau degete incolacite,
sunt vremuri ce nu mai vin niciodata,
amintiri ce la usa degeaba or sa bata
chiar daca povestea s-a pitit într-un gang,
nu o vom regasi decat moartă.

asta a fost anatomia unei rupturi
minutios, detaliat redata
construita de aceleasi degete ce te-au atins odată,
in sunet de tobe si iz de căldură de soare
o zi nu de doliu, dar de falsă sărbătoare
si retraire parțială a unei vechi eternități bipolare.

#croitoreasa

92024

 

croitoreasa de oameni a murit.

de fapt, nici n-a fost

nimic altceva decât un biet cârpaci.

un om care-a tot cârpit și reparat alți oameni

până când…

până când s-a dezintegrat pe nesimțite ;

întâi i s-au tocit buricele degetelor

cu care pipăia să găsească

ce-i de cusut- poate un suflet, poate o aripă,

poate cine mai știe ce,

apoi a-nceput să nu se mai recunoască-

i se dogise vocea și suna a pustiu

fiecare ”Ești bine?” dat celorlalți,

căpătase parcă o nuanță cărămizie, de reproș,

avea o aromă suavă de

 ”Eu vă întreb pe voi, dar cu mine cum rămâne?”

și, la un moment dat, a stat.

s-a oprit în fața unei oglinzi doar

ca să remarce inevitabilul:

după o viață de cârpit și cusut,

de apreciat și ajutat,

de încurajat și iubit necondiționat

pe oricine a avut cândva nevoie…

s-a pierdut pe ea.

avea ochi de-o goliciune tristă,

un zâmbet amar și fals îi gătise buzele

în haină de doliu,

licărirea privirii se evaporase și ea

laolaltă cu vlaga, cu a ei

joie de vivre ce-o făcea

să fie prietena tuturor.

și, totuși, rămăsese pe deplin a nimănui…

tot ce fusese taumaturgic în ea

se evaporase în timp,

tot dând și tot dând din tot ce-avea

fără să ceară sau să primească

nimic la schimb. era un act de caritate

făcut cu suflete pe trei sferturi moarte

așa ajunsese un om ca toți ceilalți,

un om care-avea nevoie să fie reparat

dar care se-ascundea după minciuni mai mult gri

decât albe ca neaua,

doar-doar nu va cere ajutor.

ar fi de departe cel mai dureros pentru ea,

tocmai ea, care cârpise atâtea suflete,

care cususe atâtea aripi,

să aibă nevoie de același lucru…

nici nu-și închipuia măcar

cum ar fi, cum ar spune-o, cum

ar cere celorlalți s-o ajute.

croitoreasa a murit

măcinată de îndoieli, de frământări,

presată la fel cum e presat carbonul,

doar că ea nu devenise diamant,

ci, dimpotrivă, devenind…nimic.

murise înainte să înceapă;

măcinată-n liniștea nopților singure

de tot ce putuse vreodată s-o doară:

de fiecare gând, fiecare sentiment, fiecare

vorbă a ei rămasă nezisă, doar-doar

nu va răni pe cineva. în loc,

a sfârșit prin a se răni, zi după zi, pe sine.

ăsta nu-i nici măcar un poem,

e necrologul cenzurat

al unui final prematur, dur,

de stepă, al unei

ființe ce s-a pierdut pe sine

muncind de zor să-i regăsească pe toți ceilalți,

monografia unei fugi continue

de propria persoană, deghizată

cu meșteșug în arta de-a ajuta pe oricine

altcineva. poate-poate

nu va fi față-n față cu ea,

cea despre care de mult nu mai știa

cine o fi și ce mai vrea.

#colecționara

 

75749_175947279088678_133317106685029_608342_7952516_n

ea colecționa traume

așa cum alte fete colecționau pantofi.

le purta ca pe niște cercei somptuoși,

obosită cumva; vânătoarea nu-i

pentru toți, în final. și totuși…

le găsea parcă după miros în haosul vieții,

le căuta-n talciocurile ce erau

sufletele oamenilor dimprejur,

ca târgoveții,

și le iubea, și le ghicea, și le trăia

pe toate de parc-ar fi fost ale ei,

le citea în ochii goi de pe alei

și nu se speria, căci la sigur știa

că trauma nouă o vindecă p’aia veche,

cum că le-ar plăcea să umble-n pereche,

că traumele fatidice-s pe cale de dispariție

și să treci de ele e-o chestiune de ambiție

și-așa ajunsese să-și facă boccelele

colindând singuratică toate sufletele,

umblând în miez de iarnă cu mânecile suflecate,

adunându-și din drum amintirile, visele, spaimele.

oare mai poate?

era doar ea, colecționara de traume,

iar de-o întâlnești ia-i un ceai, n-o întreba de-i e bine,

căci poartă desagi cu povești pline,

și cu toate astea, secretele le ține pentru sine