tu ești orașul vieții mele,
un oraș eclectic, ca mine
în care dacă nu merg
cu toți ochii deschiși,
mă voi pierde definitiv și cu totul

m-ai captivat de timpuriu,
cu luminile-ți ce se preling
pe luciul apei catifelate și obscură,
cu afișele-ți zdrențuite de ploi,
și cu-atâtea alte mici zâmbete

m-ai cucerit atunci când
plimbându-mă prin tine, m-ai crescut
arîtându-mi varietatea
oamenilor din mine,
strigându-ți identitatea
din toată forța pietrelor cubice
care te leagă de pământ
și pe care înscrii fără
ca măcar să știe,
atâtea mii de pași,
mereu ai altor oameni

și m-ai legat cu funie de sfoară
de ceea ce prețioșii ți-au numit Ethos
prin lucirile lacului
de pe-a cărui margine
m-am privit prima oară
în ochi, eu pe mine,
și-atunci mi-am zis prima oară:
”știi, tu n-o să mori
cu-adevărat niciodată”

așa că m-am decis să plec
în cea mai dubioasă călătorie:
călătoria mea prin mine.
a început într-un tramvai
aglomerat, posac, atunci când
am văzut în felinarele străzii
niște santinele bătrâne
dar gata să mă vegheze,
să-mi păzească pașii de uitare,
viața de impostură,
energia de apatia învinșilor
unei competiții inexistente

și tot așa am aflat,
în a doua dimineață,
tot pe drumuri, pe la Iuliu Maniu,
în același tramvai,
mai bătrân ca tine
după o noapte de veghe,
că ființa umană-i
nici mai mult, nici mai puțin
de-o ceapă.
una stufoasă, unde ai de muncă
dacă vrei să ajungi
de la învelișul superficial
la inimă, la lumina care
o conduce pe-un drum labirintic.

mi-ai zis multe tu
în seara aia morocănoasă
și le-am simțit, pe rând, pe toate.
o fi asta o dramă? nu știu încă…

abia acum ți-ai arătat
natura pe care ți-o simțisem,
natura de vraci, de șaman
când tu ai zis că sunt
a treia parte-a vieții mele,
nici minte, nici corp, ci
o a treia parte, un Altceva
și că vei merge cu mine
pe drumul până la ușa
ce tre’ deschisă

ca să îl cunosc,
ca să mă cunosc.
și te-am simțit real,
și m-am speriat.
de fapt,
toate vechile-mi spaime
au redevenit vii
și m-au asaltat fără milă,
de parcă s-ar fi temut și ele

mi-ai zis că-s Bliss,
adică fericire.
iar eu am simțit
că-s regăsită,
că după o lungă vreme
în care nu m-a știut
nici dracu’,
mi-a zis și mie cineva
în sfârșit pe nume

așa mi-ai redat
tot ce credeam pe veci pierdut
înapoi. și curajul, și sufletul,
și bucuria, și magia
celor mai mici bucățele din viață,
dar mai ales
mi-ai dat libertatea înapoi,

mi-ai lăsat libertatea
să fiu fericită eu și cu mine,
să mă bucur de relația
construită-n fiecare secundă
cu reflexia din oglindă
pe care ajunsesem s-o detest…
prea se erija în judecătoare mereu!;

libertatea de a alege
ce vreau să iau din viață,
de-a crede tot ce simt că
mă poate ajuta cumva.
că dacă-mi face bine
să cred că semnele de pe-o ie
sunt înscrisuri magice,
e bine să cred asta.

m-ai învățat să-mi dau voie
și să nu răspund decât
în fața propriei conștiințe
proaspăt trezite din somn,
ce mai dar!

de-aia o să traduc
bucuria-n zâmbete calde,
oferite fără rezerve,
libertatea-n sprijin
total și necondiționat,
regăsirea-n loialitate
și energia-n creație,
stabilitate mută.

și-asta doar pentru,
cum ar zice unii,
”atât de puțin”…
dar numai puțin
nu simt să fie, practic
tu m-ai ajutat să înțeleg
ce-nseamnă ”Cuvinte ce vindecă”
și că sunt oameni ce te vor iubi
oricât de puțin ai conta
tu pentru tine, că
nu poți să mergi cu-n om
pe drumul lui,
să îl îndrumi
atâta timp cât
ți-e indiferent,

ori,
pentru un om aflat
pe marginea căderii,
lui doar dragostea
altui om îi poate
sparge zidurile, deschide uși,
iar asta-i mult prea mult,
prea mare, prea măreț
ca să poți s-o așezi cuminte-n raft,
s-o pui în cuvinte.

o poți traduce doar în
ceea ce-ai primit,
adică dragoste. și tot puțin ar fi.
abia asta pot spune c-a fost
cu-adevărat prima zi
a regăsirii noastre.