Fericirea are atâtea chipuri, câți oameni. Nu e ceva ce ai, e doar ceva ce ești. Și cu toate astea, e un efect. Pentru că sunt, pe lume, lucruri care te fac fericit. Și lucrurile astea pot fi oricare. Oricât de simple sau de complexe. De ieftine sau de scumpe. Fericirea e personală și singulară. Nu în sensul că nu ar avea egal, ci că e trăită, de fiecare, altfel. Cum știe, cum poate, cum se pricepe și cum a-nvățat. Mai ales cum a învățat.
Cumva, fericirea vine din sinceritate. Cu tine și cu Celălalt. Dar mai ales cu tine. Și implică limite. Și asumarea lor. Tot ea cere libertate. Libertatea pe care ți-o dai când ești tu, așa cum te cunoști că ești, și cu ceilalți, nu doar cu acei câțiva.
Limitele fericirii sunt acolo unde începe etichetarea. Nu cred că vreun om are dreptul să pună etichete pe bucuriile altuia. Chiar dacă acel altul le împarte cu el. Pe de altă parte, așa știi că oamenii ăia nu sunt oamenii tăi- îți judecă bucuriile, în loc să te lase să le trăiești. Ori, câtă vreme ceea ce te bucură nu te distruge, ăsta devine, deja, semn de rea-credință.
Poate că nu poți înțelege de ce un lucru și nu altul îl face fericit pe cel din jur, e de-nțeles. Fericirea are coordonate intime, personale. Dar între a spune că nu pricepi și a te pune pe lipit etichete, e drum lung.
Cât de mare e diferența dintre un om pe care îl face fericit să își bea cafeaua la soare, cu pisica tolănită lângă el și niște muzică pe fundal, și unul pentru care fericirea înseamnă starea de după o drumeție pe munte? E ea atât de mare încât să facă motivele din spatele fericirii lor contestabile, ierarhizabile, din moment ce rezultatul final e același?
Nici nu știu cum am ajuns să căutăm fericirea în același fel în care căutăm un obiect ce ne trebuie numaidecât. Poate așa, punând etichete pe experiențele celorlalți ca pe niște borcane de gem, uitând că avem propriile experiențe de trăit.
Sau poate scăpându-ne din ochi că fericirea e așa…ca o zână. E diafană, un amestec senin de chimicale, experiențe și emoții. Un colaj de răspunsuri la stimuli, în permanentă transformare. Și că e ceva ce ni se întâmplă atunci când facem lucruri despre care știm că ne bucură. Pentru că fericire e și atunci când îți spui versiunea ta de adevăr, și când dormi până târziu, dar și când înveți ceva ce ți-ai dorit mereu. Fericirea e ceva ce ni se întâmplă. Când? Oricând.
Pentru că există fericirea spontană, tranzitorie, care pleacă așa cum a venit, lăsând în urmă o dâră de întrebări. Și există fericirea ce vine din tabieturi. E și asta o formă de fericire, până la urmă: să poți să îți respecți tabieturile, rutina pe care ți-ai creat-o personal.
Dar, dincolo de toate nuanțele astea, fericirea există. Există, e a fiecăruia dintre noi, și e accesibilă tuturor. Nu suportă tipare, fericirea glossy e doar un fel de fericire dintre atâtea alte miliarde de feluri. Și nu-i obligatoriu să fie și a ta.
Chiar, de unde știi că ți se potrivește, măcar? Alergi după ea, că doar așa ți se tot spune peste tot, că doar aia e Fericirea, dar nici măcar nu știi dacă e, pe bune, fericirea ta. Între timp, fericirea ta doarme prin vreun colț de ființă, nedescoperită sau, mai rău, pusă pe hold pentru cine știe câtă vreme. Până îți faci drum spre fericirea standardizată, propovăduită ca o religie și obligație nouă peste tot.
Sau, cine știe, poate până când și fericirea ta va fi un trend, o bucurie legitimă social…
Tag Archives: zambet
Ziua 11
la capăt de curcubeu,
doarme o culoare. nu e
nici albă, nici neagră,
nici închisă, nici deschisă;
tot ce pot spune despre ea
e că strălucește
în somnu-i adânc
mă uit la ea cu atenție;
doarme profund și liniștită,
ca o pisică domoală
și conține în ea însăși
tot.
toate culorile,
toate ideile,
toate visele,
toate speranțele
și toate dorurile
născute și nenăscute,
vii și moarte,
definite și nedefinite,
treze și adormite,
cuminți și indecente,
sau calme, sau, dimpotrivă,
disperate.
ea e, pur și simplu,
tot.
iar eu stau, la o
oarecare distanță de ea,
destul de departe
cât să n-o pot atinge
și totodată destul de aproape
cât să-i pot vedea
trăsăturile, să le
memorez ca pe o
rugă sacră.
are ochi mari,
probabil că verzi,
cu gene lungi, arcuite,
cu piele translucidă
și-un corp arcuit,
cabrat printre șoapte
care-o evocă mereu,
mereu și mereu, la nesfârșit,
ca pe o Muză imanentă
cu iz de igrasie și eternitate
și la celălalt capăt
de curcubeu translucid
te găsești tu.
cu ochi laarg deschiși
spre lumea cea gri,
parcă aducând cuiva
un omagiu, dar…cui?
mă uit în stânga, apoi
privesc spre dreapta mea
și alegerea nefiind
o opțiune-n cazul ăsta;
mă așez cuminte
la mijloc de curcubeu,
mă pun turcește pe
ceva ce nu seamănă
nici a pământ, dar
nici a aer, a nor,
un ceva nedefinit,
și vă contemplez,
alternativ, pe amândoi
ca părți din lume,
ca bucăți de identitate,
din mine, lumea mea,
și singura soluție
e să zâmbesc
în timp ce mă joc
cu niște vorbe pe o
suprafață similară nisipului
de azi, timpul s-a
oprit în loc, gata,
a adormit și el sub curcubeu
și n-are să se mai trezească vreodată
de azi, tot vechiul s-a
sfârșit, cu noi in brațe
și nimeni nu va plânge
vreodată pentru asta.