Ieftin, scump și subiectiv

Fericirea are atâtea chipuri, câți oameni. Nu e ceva ce ai, e doar ceva ce ești. Și cu toate astea, e un efect. Pentru că sunt, pe lume, lucruri care te fac fericit. Și lucrurile astea pot fi oricare. Oricât de simple sau de complexe. De ieftine sau de scumpe. Fericirea e personală și singulară. Nu în sensul că nu ar avea egal, ci că e trăită, de fiecare, altfel. Cum știe, cum poate, cum se pricepe și cum a-nvățat. Mai ales cum a învățat.
Cumva, fericirea vine din sinceritate. Cu tine și cu Celălalt. Dar mai ales cu tine. Și implică limite. Și asumarea lor. Tot ea cere libertate. Libertatea pe care ți-o dai când ești tu, așa cum te cunoști că ești, și cu ceilalți, nu doar cu acei câțiva.
Limitele fericirii sunt acolo unde începe etichetarea. Nu cred că vreun om are dreptul să pună etichete pe bucuriile altuia. Chiar dacă acel altul le împarte cu el. Pe de altă parte, așa știi că oamenii ăia nu sunt oamenii tăi- îți judecă bucuriile, în loc să te lase să le trăiești. Ori, câtă vreme ceea ce te bucură nu te distruge, ăsta devine, deja, semn de rea-credință.
Poate că nu poți înțelege de ce un lucru și nu altul îl face fericit pe cel din jur, e de-nțeles. Fericirea are coordonate intime, personale. Dar între a spune că nu pricepi și a te pune pe lipit etichete, e drum lung.
Cât de mare e diferența dintre un om pe care îl face fericit să își bea cafeaua la soare, cu pisica tolănită lângă el și niște muzică pe fundal, și unul pentru care fericirea înseamnă starea de după o drumeție pe munte? E ea atât de mare încât să facă motivele din spatele fericirii lor contestabile, ierarhizabile, din moment ce rezultatul final e același?
Nici nu știu cum am ajuns să căutăm fericirea în același fel în care căutăm un obiect ce ne trebuie numaidecât. Poate așa, punând etichete pe experiențele celorlalți ca pe niște borcane de gem, uitând că avem propriile experiențe de trăit.
Sau poate scăpându-ne din ochi că fericirea e așa…ca o zână. E diafană, un amestec senin de chimicale, experiențe și emoții. Un colaj de răspunsuri la stimuli, în permanentă transformare. Și că e ceva ce ni se întâmplă atunci când facem lucruri despre care știm că ne bucură. Pentru că fericire e și atunci când îți spui versiunea ta de adevăr, și când dormi până târziu, dar și când înveți ceva ce ți-ai dorit mereu. Fericirea e ceva ce ni se întâmplă. Când? Oricând.
Pentru că există fericirea spontană, tranzitorie, care pleacă așa cum a venit, lăsând în urmă o dâră de întrebări. Și există fericirea ce vine din tabieturi. E și asta o formă de fericire, până la urmă: să poți să îți respecți tabieturile, rutina pe care ți-ai creat-o personal.
Dar, dincolo de toate nuanțele astea, fericirea există. Există, e a fiecăruia dintre noi, și e accesibilă tuturor. Nu suportă tipare, fericirea glossy e doar un fel de fericire dintre atâtea alte miliarde de feluri. Și nu-i obligatoriu să fie și a ta.
Chiar, de unde știi că ți se potrivește, măcar? Alergi după ea, că doar așa ți se tot spune peste tot, că doar aia e Fericirea, dar nici măcar nu știi dacă e, pe bune, fericirea ta. Între timp, fericirea ta doarme prin vreun colț de ființă, nedescoperită sau, mai rău, pusă pe hold pentru cine știe câtă vreme. Până îți faci drum spre fericirea standardizată, propovăduită ca o religie și obligație nouă peste tot.
Sau, cine știe, poate până când și fericirea ta va fi un trend, o bucurie legitimă social…

Ziua 11

Woman-smoking-cigarette

la capăt de curcubeu,

doarme o culoare. nu e

nici albă, nici neagră,

nici închisă, nici deschisă;

tot ce pot spune despre ea

e că strălucește

în somnu-i adânc

mă uit la ea cu atenție;

doarme profund și liniștită,

ca o pisică domoală

și conține în ea însăși

tot.

toate culorile,

toate ideile,

toate visele,

toate speranțele

și toate dorurile

născute și nenăscute,

vii și moarte,

definite și nedefinite,

treze și adormite,

cuminți și indecente,

sau calme, sau, dimpotrivă,

disperate.

ea e, pur și simplu,

tot.

iar eu stau, la o

oarecare distanță de ea,

destul de departe

cât să n-o pot atinge

și totodată destul de aproape

cât să-i pot vedea

trăsăturile, să le

memorez ca pe o

rugă sacră.

are ochi mari,

probabil că verzi,

cu gene lungi, arcuite,

cu piele translucidă

și-un corp arcuit,

cabrat printre șoapte

care-o evocă mereu,

mereu și mereu, la nesfârșit,

ca pe o Muză imanentă

cu iz de igrasie și eternitate

și la celălalt capăt

de curcubeu translucid

te găsești tu.

cu ochi laarg deschiși

spre lumea cea gri,

parcă aducând cuiva

un omagiu, dar…cui?

mă uit în stânga, apoi

privesc spre dreapta mea

și alegerea nefiind

o opțiune-n cazul ăsta;

mă așez cuminte

la mijloc de curcubeu,

mă pun turcește pe

ceva ce nu seamănă

nici a pământ, dar

nici a aer, a nor,

un ceva nedefinit,

și vă contemplez,

alternativ, pe amândoi

ca părți din lume,

ca bucăți de identitate,

din mine, lumea mea,

și singura soluție

e să zâmbesc

în timp ce mă joc

cu niște vorbe pe o

suprafață similară nisipului

de azi, timpul s-a

oprit în loc, gata,

a adormit și el sub curcubeu

și n-are să se mai trezească vreodată

de azi, tot vechiul s-a

sfârșit, cu noi in brațe

și nimeni nu va plânge

vreodată pentru asta.