ea colecționa traume
așa cum alte fete colecționau pantofi.
le purta ca pe niște cercei somptuoși,
obosită cumva; vânătoarea nu-i
pentru toți, în final. și totuși…
le găsea parcă după miros în haosul vieții,
le căuta-n talciocurile ce erau
sufletele oamenilor dimprejur,
ca târgoveții,
și le iubea, și le ghicea, și le trăia
pe toate de parc-ar fi fost ale ei,
le citea în ochii goi de pe alei
și nu se speria, căci la sigur știa
că trauma nouă o vindecă p’aia veche,
cum că le-ar plăcea să umble-n pereche,
că traumele fatidice-s pe cale de dispariție
și să treci de ele e-o chestiune de ambiție
și-așa ajunsese să-și facă boccelele
colindând singuratică toate sufletele,
umblând în miez de iarnă cu mânecile suflecate,
adunându-și din drum amintirile, visele, spaimele.
oare mai poate?
era doar ea, colecționara de traume,
iar de-o întâlnești ia-i un ceai, n-o întreba de-i e bine,
căci poartă desagi cu povești pline,
și cu toate astea, secretele le ține pentru sine