Intr-un apus timid de noiembrie se concretizeaza toata poezia defuncta si filozofia lumii, gandea el in timp ce se lasa leganat de mersul trenului, molcom si dulce, spre nicaieri. Parea un batranel fragil si sfatos, care gustase din toate voluptatile vietii.

 Cu un gest tacticos isi scoase tabacherea din buzunarul sacoului, isi aprinse o tigara si incepu sa viseze,privind melancolic fumul ce se ridica asemeni unei jertfe spre cer. La un momentdat, usa compartimentului se deschise si nu mica ii fu mirarea cand vazu ca intra o papusica. Fetita sa tot fi avut cinci anisori; era durdulie, cu pielea alba, bucalata, cu ochii ca iarba si parul inele de aur ce ii acopereau, grele, rochita ei cea neagra.

“Ce faci fetito, unde sunt parintii?Esti singura?”, o intreba vizibil surprins, iar ea, cu o voce calda, de inger ii raspunse.”Da. Mami si tati au murit, iar eu ma duc la buni, sa vad daca mai traieste. Ia uite, ploua!”

Si, intr-adevar, afara incepuse sa ploua cu picaturi mari si colorate. Batranelul o lua in compartimentul sau si deschise valiza.

  Din valiza incepura sa iasa la ivela masti impodobite, bombonele de ciocolata si o carte mare, cu poze. Fetita le privea dezorientata, nu stia daca are voie sa le atinga sau nu.

Zambetul batranelului o incredinta ca e premis, asa ca incepu sa analizeze cu ochi curiosi mastile gatite cu fulgi colorati,cu matase fina, dantela roasa de vreme si sclipici, gusta luand cu o manuta tremuranda bombonica din cutiuta mesterita din acelasi lemn fin, cu arabescuri atent sculptate in el, ca in tabachere, captusita elegant,  cu catifea rosie. Insa cartea cea mare, cu pozele-i minunate, cuceri pe data sufletul speriat al copilitei,

ducand-o in alta lume, una de basm.

  Vazu un baiat cu un bici in mana, ce era ascultat de caluti frumosi, micuti sau mai mari, dar la fel de puternici, un copil serios, cu o palarie mare pe cap, inalta parca pana-n tavan, scotea iepurasi gingasi din fundul ei, facea porumbeii sa rada, iar plantele sa zboare. Aparu, apoi, o fata tanara, cu un corp sprinten de gazela, cu pielea de nea, iar parul imbraca in negru toata faptura ei, pana la genunchi, imbracata cu o rochie albastra de brocart, cu biciul de piele in mana, facea sa joace, supuse, sapte pisici mari, spre teama, admiratia si deliciul privitorilor.

 Caci da, batranul fusese candva circar. Plecase de copil prin lume, caci simtea ca nu isi va gasi locul pe lume pana ce nu-si va indeplini misiunea; aceea de a le smulge oamenilor macar un zambet, de a le da macar o secunda de placere si fericire.

Avusese ocazia sa vada toata lumea si poate tocmai de-aia era mai bun si mai visator ca ceilalti de seama lui.

Insa inocenta fetitei fu captata cu desavarsire, ajungand sa o transpuna chiar si fizic, langa scena cea mare, ascunsa dupa cortina de catifea visinie, ghemuita, temandu-se sa nu fie gasita.

Era ultimul om de-acolo; doar ea si cei doi clovni ramasesera in arena uriasa, ei insisi parand niste uriasi pusi pe sotii pe langa micuta.

Uriasii aveau si ei masti pe fata, desenate maiastru. Aveau pielea alba ca prima ninsoare dimineata, un nas rosu de cauciuc, ochii si gura laargi, conturate cu negru. Vesmintele le erau largi si colorate in nuante tipatoare, tichii contrastante si pantofi albastri, mari, stransi pe glezne, cu varfurile intoarse in mod hilar. Singurul lucru ce ii deosebea era mimica : unul era trist, pe cand celalalt mustea de veselie.  Tortele se aprinsera, iar fata putu sa ii vada cum incep un joc vechi, care ii lega intr-un fel, facut pentru sufletele lor, ascunse dupa masti si ridicol.

Claunul cel trist lua 12 lumanari micute, in culori ce compuneau curcubeul, si le aprinse. Le-a aprins pe rand, pe masura ce se aprindeau aruncandu-le intr-un cerc mare,jongland cu ele mai lent, tot mai lent, pe masura ce flacarile cresteau mai mari.

Flacarile cresteau tot mai mult, pe masura ce clovnul vesel alerga in genunchi in jurul sau, adunand de nicaieri cutite si sageti. Incepu sa arunce cu ele in pereti, fara nici o directie clara, ca intr-un haos general. Erau 14 cutite si 20 de sageti ce zburau in aer, biciuind nemilos resturile de Dumnezeu lasate de cel de dinaintea sa, pana la apogeul nimicniciei.

  De dupa cortina cea mare, toata trairea ludica a sufletului intrus se concretiza intr-un suspin taios ca otrava din sageti. Si, pe data, camera incepu sa se stranga, scena se ingusta, cutitele si sagetile cazura la unison cu un geamat surd, reflectand in raceala ascutita a metalului toropeala mistuitoare a flacarilor cerate ce inghiteau lacome tot cuprinsul incaperii, fara pic de mila.

 Acum, copila era pusa sa aleaga: fie se ducea la unul din clovni si il ruga sa o salveze, fie murea odata cu locul unde fusese martora minunii.

Fugi spre mascariciul cel trist si ii sari in brate, cu toata nadejdea ei ca va scapa. Si, deodata, vazu cum tristetea incepe sa ii paraseasca sufletul si chipul, fiind in acelasi timp inundat de o lumina necunoscuta, ciudata, din alte dimensiuni.

  In acelasi timp, izvorul de veselie incepu sa fie umbrit de sarpele pizmei, ce ii inflorea in ochi. Se lasa la pamant, lua singurul pumnal-stea de acolo si pe masura ce locul trosnea sub forta lumanarilor, inainta viclean spre tovarasul lui, care incerca cu orice pret sa scape, atat el cat si copila, de valtoarea ce atingea asemeni unei promisiuni de razbunare cerul, si luna, si norii.

 Alerga ca nebun, caci voia prea tare sa scape prin biata copila si sufletu-i putrezit

de-atatea lacrimi, incat nici nu vazu de ce gingasa faptura din bratele sale il strangea tot mai tare de mana.

Tovarasul sau de joc si hoinarit prin lume, omul alaturi de care impartea bucurie altor oameni,era acum posedat de ura si pizma,nebun gonind cu pumnalul in mana prin marea de foc pentru a-l ucide si a sfarsi astfel totul.

 Dar din tavanul inalt incepu sa picure; era sange .Reusise sa il zgarie pe gat cu lama cea inmuiata in venin si cianura, iar acum sangele sau ucidea valtoarea cea nemernica. O salvase, dar nu asa cum voia, iar ea, pentru a-i rasplati sacrificiul, lua patru lumanari aprinse, le aseza in forma unei cruci, ingenunchie si striga o incantatie nascuta odata cu timpul, invatata de la batrana satului.

 Atunci, o gaura incepu sa se caste sub ucigasul al carui ras de psihopat cutremura ceea ce mai ramasese din cupola uriasa, facand cortina sa joace, terifiata de cele ce vazuse.

Pamantul il inghitea pe cel a carui fapta il cutremurase, insa lent, ca sa poata auzi cum rasu-i devine raget de disperare.

Cupola se darama, iar el fu inghitit in totalitate de pamant, razbunator al sangelui varsat, sub privirile impietrite ale copilei, care fugi de locul atrocitatilor plangand, tremurand.

In urma nu mai ramasese decat o feriga mare nascuta dintr-un morman de scrum, o dara de praf, mirosul de mosc, de liniste si pustiu. Totul era disparut acum.

  Cartea cea mare se terminase, odata cu tigara batranului. Acesta alese cea mai frumoasa masca din toate si i-o oferi cu sipetul in care erau bomboanele, spunandu-i duios

“Sunt ale tale acum, dar iti doresc sa nu ai nevoie de ele. Pentru mine, e prea tarziu.”

Inchise ochii si se duse si el. Unde? Acolo unde nu se stie. Fetita ofta si se aseza sa priveasca pe geam.

 Ploaia se oprise, dar trenul tot cutreiera prin marea de alb. Ninsese, iar ea era purtata spre alte tarmuri, alte povesti, alte iluzii…Caci totul e fara de sfarsit, nu doar timpul si adevarul.

 Ca ludicul unei imagini cu un copil in leagan, cadou de la si catre viata. Fara menajamente, cenzura sau resentimente. Doar ludic si-atat.

 Simplu, nu?