Tag Archives: alegeri

Dizabilități politice

Posted on by

Mai sunt fix 20 de zile până la alegeri. Cele locale, acum. Asta echivalează cu ultima sută de metri a campaniei electorale, perioada în care toți cei ce vor să fie parte din administrație se zbat să facă niște puncte bonus la popularitate. Să arate că sunt de-ai oamenilor, cum ar  veni. De la firul ierbii. Ca să arate, mai ales dacă nu-s la primul mandat, că nu s-au schimbat.

Recent, ca parte a aceluiași parcurs obișnuit de campanie electorală, un primar de comună s-a fotografiat, în campanie, cu două doamne cu dizabilități vizibile, fapt ce a inflamat o bună parte a comunității. Întâmplător sau nu, majoritatea dintre ei persoane care cunosc, la rândul lor, persoane cu dizabilități. Nu voi da nume, pentru că nu e un fenomen singular, și nu e problema centrală.

Unul din argumentele aduse de partea comunității care dezaprobă gestul e foarte concret: grija pentru bunăstarea persoanelor cu dizabilități e doar poză de campanie, pentru că în realitate, la firul ierbii, drepturile acestei categorii de persoane sunt tratate ca fiind opționale. Nu sunt plătite indemnizațiile la timp, nu sunt tratați decent de personalul primăriei, le sunt încălcate sau chiar ignorate drepturile de ani de zile. O conversație necesară, dar adevărul e altul: banii sunt doar bani, și ei nu pot cumpăra decât ceea ce există.

Iar pentru persoanele cu dizabilități din mediul rural există foarte puține. Se pune problema indemnizațiilor, și e un pas important, mai ales într-o comunitate mică, unde cei patru stâlpi ai autorității, după Dumnezeu, erau popa, învățătorul, milițianul și primarul.

Adevărata problemă este, însă, cea a accesului. Acces la terapii, la asistență psihologică pentru asistenții personali ai persoanelor cu dizabilități grave- câți funcționarii publici înțeleg ce înseamnă epuizarea îngrijitorului?- la cultură și educație de masă. Acces, fizic, în instituții, pentru că majoritatea rampelor, dacă se întâmplă să ai nevoie de ele… Pentru că accesul la toate acestea e nul, dacă ai ghinionul, ca persoană cu dizabilități, să te naști la sat. Nu, terapiile nu sunt acoperite financiar de indemnizația de handicap. Dar ele sunt, măcar, accesibile familiei din mediul urban. Și nu sunt mofturi, nu în condițiile în care terapia face, pentru mulți copii cu dizabilități diferența între accesul la învățământul de masă și cel pentru persoanele cu deficiențe. Între a fi unul din asistații atât de huliți și a fi un membru util societății, indiferent din ce postură. Între a se putea descurca să trăiască pe cont propriu după ce părinții nu vor mai fi, și a ajunge în unul din centrele pentru îngrijirea adulților cu dizabilități.

Despre accesul la cultură și importanța sa pentru buna dezvoltare a unei comunități și a copiilor ei e deja repetitiv să vorbesc, pentru că în teorie o știm toți. Cu toate astea, pentru copiii tipici din mediul rural, accesul la cultură înseamnă câteva excursii cu școala, și accesul la biblioteca școlii. Mult prea puțin, raportat la toți cei ce deplâng analfabetismul funcțional și locul codaș al țării în clasamentul cititorilor.

Cu toate acestea, însă, este dizabilitatea un subiect politic? Nu. Pentru că nici o instituție administrativă nu poate eradica dizabilitatea, indiferent de tipul ei, cu o semnătură și o ștampilă. Dacă se putea, părinții de copii cu dizabilități inundau de multă vreme municipiile județelor, făcând imaginile cu cozi din anii comunismului să pară o glumă. Calitatea vieții persoanelor cu dizabilități, în schimb, este un subiect politic. Unul chiar foarte politic, ca să spun așa. Pentru că ea înseamnă ușa spre acces. Administrația publică păzește ușa ce dă spre accesul persoanelor cu dizabilități la îngrijire medicală de calitate, terapii eficiente, educație, integrare socială. Iar în România lui 2020, administrația publică nu doar că ține ușa încuiată, dar nici măcar nu stă de vorbă despre camera pe care o ține încuiată.

Chiar, mai ține cineva minte discursul oficial în care Viorica Dăncilă, în calitate de premier, a spus despre europarlamentarii care vorbesc în Parlamentul European despre neregulile din România că sunt autiști? Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a spus, la acea vreme, că nu e vorba despre un act de discriminare. Și, într-un fel, nu e. E vorba, mai grav, despre un act de ignoranță. Despre o oglindă fidelă a limbajului informal, în care autist, handicapat sau retardat sunt folosiți ca termeni înlocuitori pentru diferite jigniri. E vorba despre o atitudine existentă pe toate palierele societății, care tratează persoanele cu dizabilități ca pe niște semi-oameni, un fel de mofturi sociale. Pentru că, prin comparație cu ce li s-a tot arătat și spus, persoanele cu dizabilități care reușesc să se integreze social, sunt excepții. Persoanele cu dizabilități și studii în învățământul de masă, cu studii superioare sau care au locuri de muncă bune, sunt minoritare. Privilegiații despre care nu vorbește nimeni cu câtă muncă și cât efort colaborativ au ajuns acolo.

Adevărul de la sfârșitul fiecărei zile, însă, e altul. Dizabilitatea e ceva imprevizibil. Poate apărea oricând, în viața oricui, indiferent de gen, culoare politică, statut social, nivel de educație sau clasă. Și, atunci când ea apare, e important să existe o structură de rezistență gata să susțină eforturile individuale și ale familiilor. Să existe informație, educație, inițiative locale, oricât de mici, de integrare în comunitate. Contează. Fără ele, fără ascultarea vocilor care au contact direct și constant cu dizabilitatea, incluziunea socială și drepturile persoanelor vulnerabile rămân doar de poză. Numai bune de pus în sertar, până la campania viitoare.

Flipping the coin: life between self-care and self-sabotage

Posted on by

As the conversation about mental health gets more personal and spreads wider, another topic makes room into our lives and talks. Self-care. Understood as a set of practices and rituals that help enhancing one’s well-being, self-care is praised, talked about, and made look like something pretty, pink, comfy and glowy.

And, even if, at times, it really is comfy, pretty, glowy and pink, it rather isn’t. Because the first thing about self-care routines that should be understood is that any routine of this kind responds to a state of need. There is no self-care if there is no need for it. And it can be anytime. Self-care ain’t as pretty as social media makes it appear, because there’s more about that particular routine than the cozy surface. There are issues that one tries to manage behind every self-care routine shared. 

And self-care is not always about bubbly baths, cozy sweaters, or hot chocolate and cheesy movies. It also is about anxiety, emotional pain, about hanging on and diminishing the damages. It  is also about uncomfortable but necessary life choices, like learning how to properly manage one’s money, taking that medical exam you keep avoiding, or getting into therapy.

It is  also about long, sleepless nights when you just sit with yourself, and revisit milestones of your life, trying to figure out what went wrong. What could’ve been done better. About admitting that, no matter how dear, some people around us are toxic, and we need to distance ourselves from them.

But, above all of these, self-care starts on the very moment when someone understands that self-sabotage will lead nowhere. Because a lot of the problems which require self-care routines for minimizing their effects, are the consequences of past self-sabotaging acts. And from compulsive shopping, to hanging on the wrong people repeatedly and for too long, everything can, at some point, turn into a self-sabotaging act.

No one thinks about little kind gestures done for themselves in the good days as self-care. But, whenever the bad times hit, the little coffee dates we’re taking ourselves to, the long baths, or any other thing that used to bring us a good vibe and we keep doing even if we feel like drowning, suddenly gets labeled as self-care. Actually, it is just about being persistent, and not giving up on who you are. 

Because self-care and self-sabotage are the faces of the same coin. As mental health is not constant, is something fluctuating, depending on a lot of factors, and not as much that can be under our control as we’d like to be, same is this continuum. 

There is a personal dynamic in every story of self-sabotage, as well as in every routine of self-care. Even if social media tries to say so, not every kind of self-care routine works in every situation, for every individual. As the journey unfolds, the needs to be met change, and there are all kind of needs and days.

There are days when cleaning the house while listening to my favorite gangsta rap tracks is as close as seeing a therapist as one could get. There are days when all I have to do is to cook something both tasty and healthy, while chatting with mom. There are days when I need a long bath, some blues and getting my nails done in order to calm down my anxiety and feel better about myself. There are days when I cry myself to sleep, in order to let the grief and the hurt release themselves. Days when I’d do all of  this at once, or not at all, none of it. 

But there are also days when all I need is sitting with the cats and listening to some blues. Or when all it takes is a good chat with my favorite people and a memes exchange. Or maybe a short shopping session. As well as the days that require me  to make big decisions for what will come next. 

These are all forms of self-care. As well as procrastinating, hanging out with the wrong people, eating your feelings or letting yourself get devoured by anxiety are forms of self-sabotage. Basically any action taken, aware or unaware of it, that has the potential of endangering our well-being, even if we talk about immediate, mid-term or even long-term well-being, counts as self-sabotage.

Of course, life will always be a mix between these two, and this should not scare us. I know, it seems to be easier said than done, but fictional expectations will never lead to real progress. And there’s nothing that did more harm than the idea that the journey to recovery should be smooth, linear and predictable. Neither the recovery journey, our mental health needs, or the self-care routines are. And this is absolutely great, as it was never supposed to, in the first place.

Because they’re so intimately linked to someone’s life history and personality that you’ll never see two of them to be the same. Might seem alike, but that’s only a superficial feeling about a façade. Self-care is, somehow, the bright side of the story, the one that brings us joy as we practice our ritual, and as we tell the others about. The side that tells the others we know in the same kind of situation that good days can still happen, despite of all struggle. 

But there are the self-sabotaging moments the ones who really get to shape us into different persons. The moments that make us take deep breaths, while asking the eternal question: How on earth did this happen, why I’ve got to this point?. Those moments when we feel like quitting. Like taking a nap for the next…few years, until every problem we have will be solved. The moments when, even if we feel like giving up, we keep going. And, especially, the moments of enlightment, when we finally understand what are we doing wrong.

Of course, it ain’t easy to talk about these moments, that would mean the healing is easy. And everyone knows it ain’t at all. Healing is a beautifully dramatic story, with ups, downs, and even stops. How one approaches this, though, is a whole different thing, a thing shaped by their personality and values, while changing the person’s personality, values and beliefs. Getting the courage to actually sit, even with a single other person, and tell the stories of those moments, is a great thing. It is the main sign of the pain starting to fade away. 

At the end of the day, the only thing that should be let to sink in is the fact that self-care is not just a label we mindlessly attach on random practices. 

Self-care is a whole category of small gestures of kindness directed to one’s person, that allow us to function during the tough times. This is why it matters to openly talk about self-care, even to share our favorite self-care routines, and perhaps even their stories, or what they’re good for, and this is also why, when somebody tells us about a thing that it functions as a self-care routine for them, we don’t get to tell them that they don’t. 

Because the only person entitled to label a thing or other as a self-care act, is the person practicing it, with the good, the bad, the pretty and the ugly sides of their journey.

Hai să ne dezvoltăm personal, baby!

Posted on by

Ginger-Rogers-and-Fred-Astaire-ginger-rogers-14574694-500-386.jpg

 

De niște ani buni sunt martora expansiunii unui fenomen pe cât de popular, pe atât de exhaustiv: dezvoltarea personală. Ce-nseamnă asta? Păi, cam orice ți-ai putea imagina- de la cursuri de parenting la cursuri de time-management, la cum să-ți descoperi femeia interioară, să devii bărbat alfa (că noi nu facem discriminare aici, clar?) și câte și mai câte. Toate mișto, toate interesante, toate utile…la prima vedere. Dar cine ești tu să vorbești despre dezvoltarea personală, fetițo? Ei, păi hai să vă povestesc, că știu că asta întrebați în sinea voastră, fără să vă vină și curajul necesar verbalizării ei; cel mult ridicați din sprânceană circumspecți.

Relația noastră datează de undeva din liceu, când m-am împrietenit cu câțiva apostoli adolescenți ai dezvoltării personale. Mi s-a părut o tâmpenie incompletă, dar foarte deștept ambalată, cam ca o muiere slută, dar care-a fost făcută, prin machiaj, haine și editare, vedetă de Instagram de la bun început. La vremea aia, n-aveam argumentele necesare să explic coerent de ce e doar o pojghiță de roz-unicorn, dar îmi iau revanșa acum, cinci ani și multe experiențe mai târziu.

Dezvoltarea personală e un concept în esență bun, dar, ca mai toate conceptele, aplicat prost. Am văzut mulți guru de dezvoltare personală cu un succes fabulos, care-ți explică cum să faci, ei bine…cam orice. Să te lași de fumat, să câștigi averi, să ai corpul de vis, să seduci irevocabil tot ce mișcă sub soare… De multe ori, același ins te învață toate astea. Plus clasicele public speaking și time management. Că, deh, ne adresăm unui public educat, doar, nu? Păi…da, dar vezi tu, ăia care vă învață toate treburile astea, o fac în neștiință de cauză. Ceea ce e normal, fiindcă ei n-au, la origini, treabă cu sănătatea mintală. Sunt absolvenți de Politehnică, Jurnalism, Comunicare sau mai știu eu ce. Toate domenii foarte mișto, dacă oamenii s-ar mărgini să țină training-uri de nișă, pe ce știu ei mai bine- că e web design, tehnici de redactare sau strategii de comunicare on-line, sau orice altceva la care se pricep. Dar oamenii vin să te învețe pe tine să renunți la țigări după un exemplu personal și încă vreo două-trei selectate atent, astfel încât să li se confirme teoria. Că așa se face treaba. Practic, însă, băieții vă cam fac de bani. De ce?

Pentru că ei tratează un simptom, nu o cauză. Dacă eu, marele trainer, coach, sau ce titulatură o mai fi acum la modă, te fac pe tine, fumător compulsiv, să înlocuiești fumatul compulsiv cu spălatul pe mâini de douăzeci de ori pe zi, nu se cheamă că te-am făcut să renunți la fumat. Se cheamă că, pe o fundație cu iz potențial patogen, în cazul de față una obsesiv-compulsivă, eu ți-am înlocuit un simptom, o modalitate de expresie a acestor tendințe considerată de societate ca dăunătoare, cu una considerată dezirabilă. Dar fundamentul e tot acolo, problema de bază n-a dispărut niciunde. Și nici n-ar avea cum.

Pentru că dezvoltarea personală nu poate ține loc de terapie. N-are cum să fie rezolvată o problemă comportamentală prin 2 cărți, 3 conferințe și-un workshop. Astea-s de suprafață, sunt pentru…nu, nu-s nici măcar pentru probleme, sunt pentru oameni care cred că au o problemă cu, un fel de pastilă placebo, dar la nivel psihic. Problema aia poate să nici nu existe, de facto, dacă ție ți se pare că ea există, atunci există și minim un prestator de servicii de dezvoltare personală care să ți-o elimine și să te lase să te bucuri după în voie de viață. Și, chiar de-ar vrea, chiar de-ar vrea coach-ul în cauză, nu poate să meargă în profunzimea problemei. N-are ceea ce în spațiul anglofil se cheamă know-how, sau cunoașterea de specialitate necesară nici măcar pentru a discerne cauzele care le-ar intra sub incidență, de cele care au nevoie de ajutor specializat.

Dar nu pot nici blama oamenii care devin adepți. Nu-s informați. Încă mai cred basmul La psiholog merg doar nebunii și se poartă în consecință. Adică încearcă să se trateze singuri, de probleme pe care ei le văd, dar cărora nu le văd și cauzele, cu ajutorul unor cărți și seminarii ținute, majoritatea lor, de oameni cel puțin la fel de neavizați. Orbul care-l conduce pe orb, cum spun americanii, mari iubitori de dezvoltare ei înșiși. Dezvoltarea personală aia reală impică investiție mare. Investiție de timp, bani, capital emoțional. Înseamnă renunțarea la prejudecăți și demararea unui proces de reparații și control al pagubelor. Mers la terapeut, când simți că ai o problemă de rezolvat, nu să faci, după cum te taie capul, experimente pe propria persoană și să te razemi de fundătura spre care-ai mers atât de vesel, ferm convins că stai pe culmile gloriei. Asta e dezvoltarea personală reală, sau, cum le place lor să zică, autentică.

De fapt și de drept, dezvoltarea personală pe care-o știm noi, cu iz de cultură organizațională, nu-i decât expresia unei abordări ce-n economie e cunoscută drept Teoria Alegerii Raționale- când indivizii au de ales între o variantă A și o variantă B, vor alege în conformitate cu principiul simplu al maximizării utilității. Adică vor alege varianta care le aduce cele mai multe beneficii în cel mai scurt timp. Vor alege rațional. Dar TAR este și ea, alături de dezvoltarea personală. o simplă fațetă, la rândul său, a utilitarismului. Știm toți că ideea de bază a tuturor sloganurilor de dezvoltare personală îl conține pe TU. Tu ești responsabil de ce se întâmplă în viața ta, tu ai puterea să-ți schimbi viața, tu faci și dregi. Dar tu și numai tu. Societatea, cultura în care te-ai născut, nivelul de educație, contextul geopolitic în care trăiești, precum și alte variabile mari, pe care nu le voi enumera aici, n-au nici o treabă. Noooo, ferească Hristos! Tu ești mă singurul responsabil de viața și devenirea ta. Ori ăsta, dragilor, e un mare pericol ce ne paște.