Pe vremea asta, acum vreo doi ani, mă întrebam serios ce vreau să fac cu viața mea. Terminasem psihologia, resursele umane nu mă încântau, iar în minunatul Colegiu al Psihologilor începea să-și arate fața harababura. Pe lângă toate astea, stând de vorbă cu piticii mei de pe creier (despre cum am vrut eu să semăn cu Albă ca Zăpada, dar m-am ales doar cu piticii, și ăia pe creier, intangibili, altă dată), am concluzionat că mai am un pic și o s-ajung să psihanalizez și oala cu ciorbă. Ceea ce clar nu e ok. Bine-bine, dar…eu ce fac? Așa m-am hotărât să dau la antropologie. Știam, vag, cu ce se ocupă, dar nu crezusem și că e de mine. Mi se părea, așa…o treabă pentru extroverți aventurieri, nu pentru șoricei de bibliotecă. Dar am zis să-ncerc, în virtutea vechiului meu principiu am vrut să văd ce se-ntâmplă. Așa că am fost, m-am înscris conștiincioasă, am intrat, și a început aventura.

Vine octombrie, moment în care începe real aventura numită master de antropologie. Inițial, recunosc, m-am cam uitat în cinci direcții: erau câțiva oameni cu care mă știam anterior, dar restul erau noi. Și că erau noi, era una, dar mai erau și foarte diferiți! Fiecare cu piticii lui de pe creier, că doar nu eram eu unicat, fiecare pitic mai altfel…măcar la-nceput. Aici e unul din marile merite ale profesorilor, care au reușit să ne facă să semănăm a grup, în condițiile în care pentru mai toți era așa, un soi de terra nova academic. Că, da, până la final, toți piticii, cu posesorii regulamentari cu tot, au ajuns să se împrietenească. E cu happy-end? E!

Aici m-am întâlnit cu oameni care chiar știu că educația asta academică nu implică musai scorțoșenie, și că autoritatea lor ca profesori nu vine din faptul că le zici tu dumneavoastră în loc de băi, dar în rest ești doar o decorațiune. Pentru că, deși ne-au lăsat, cu câteva excepții, să le zicem pe nume, nu înseamnă că n-am avut treabă de făcut. Adică texte de citit, recenzat, digerat și dezbătut. Texte deștepte, pe care fie că le urăști, fie că le iubești, nu te lasă indiferente, și clar te învață fiecare câte ceva.

Au fost cursuri și materii unde, inițial, m-am uitat cuminte și-am încercat să leg lucrurile noi de alea vechi pe care le știam eu, din psihologie și nu numai. Uneori mergea, alteori trebuia s-accept că e un domeniu nou și că trebuie să muncesc mai mult ca să-mi fie clare unele lucruri. Să citesc mai mult, să întreb mai mult, să caut mai amănunțit referințele. Pentru că, da, profii nu se supără dacă vii cu întrebări, și nici colegii nu se uită de parcă ai picat de pe altă planetă.

Și, pe lângă toate astea, mai faci și teren. Chiar și când ți se pare că nu faci, ci doar ai ieșit la o bere sau la o plimbare prin cartier sau pe la neamuri. Fiindcă ce primești, sau ce-am primit eu cadou de la masterul ăsta, a fost o pereche nouă de filtre prin care să mă raportez la lume. La case, la evenimente, la trenduri sociale, la oamenii din jur, fie că-i văd în metrou prima și ultima oară, fie că ne știm de-o viață. Uite, să vă zic o poveste, că poate nu mă credeți pe cuvânt!

La finalul primului an de master, fix după încheierea sesiunii de vară, avea nuntă o rudă apropiată- nu spui cine, persoană importantă, cum ar zice cineva. Și, mai de drag, mai de curioasă, m-am dus. Avusesem în anul ăla cursuri de etnologie, practica observației, antropologia rudeniei…și, ca atare, le luasem, frumos, cu mine. Țin minte că abia-abia mă abțineam să nu râd uitându-mă la practicile ritualice respectate, la legăturile atââât de reale între teoriile din textele mele și realitatea socială imediată, tangibilă, la momentele ce pot fi asociate cu, de exemplu, schimbul de femei- mai ține minte cineva partea aia când ginerele pleacă de acasă cu mare alai să ia mireasa? Ei, ăla-i unul, dar nu singurul. Clar a fost partea pe care-am disecat-o cel mai profund și mai amuzat-intrigată. Chiar mă-ntrebam, a doua zi, ce o să mai urmeze în aventura asta din care parcursesem abia jumătate- cât să mă asigur că nimerisem la fix în lumea asta nouă pentru mine.

Și-au tot urmat. Cel mai important lucru de zis despre teren e că nici un teren nu seamănă cu altul. Fiecare, oricât de mic sau de superficial ți se pare că e făcut, o să îți aducă ceva nou, o să te schimbe, o să te învețe lucruri noi. Despre tine, despre lumea în care trăiești, despre felul în care relaționezi tu cu lumea în care trăiești. Terenul, în sine, pe lângă valoarea lui academică, are și o valoare profund umană, prin toate amintirile și lecțiile informale cu care rămâi.

Și cred că abia asta e ce-are de dat masterul ăsta: faptul că te scoate din casă și te tot duce în zone care poate nu erau ale tale- poate îți erau un pic familiare, dar poate că unele îți sunt străine de-a dreptul. Și trebuie să te adaptezi, într-un fel sau altul. Te forțează să renunți la prejudecăți și la stereotipuri, la ce știai tu că se face și să te întrebi: ”bă, dar de ce se face taman așa și nu altfel?”.  Evident, o să tot fie și momente de presiune, de tensiune, momente când o să ți se pară că nimic nu merge bine, că nu ai ce să cauți acolo, momente de ”ce mama dracului a fost în capul meu când am ales să fac asta?” (și aici transcriptul interviurilor mi se pare că are locul de cinste), dar în apărarea lor pot să spun că merită din plin și că sunt parte naturală a procesului de învățare.

Pentru că, dincolo de orice-aș putea eu adăuga-n plus, pe lângă libertatea de alegere pe care o ai, că în sesiune tu-ți alegi temele pentru proiecte, nu ți le impune nimeni, aici e vorba despre proces. Nu-i ceva ce faci ca să ai o hârtie la final, e ceva ce faci tu cu tine și pentru tine. O investiție și o călătorie inițiatică în lumea din jur, în drum spre descoperirea propriei persoane. Despre o învățare reală, autentică, unde ai experiențe de trăit și de digerat mult mai mult decât ai pagini de tocit. Fiindcă a citi și a toci nu-i tot aia, dar și fiindcă dezbaterile sunt pe bune, venind toți la masă cu ce informație a rămas după ce-a filtrat-o și cu punctele lui de vedere în ce-o privește. E un proces de descoperire și auto-descoperire, de a învăța în primul rând despre tine.

Așa arată povestit coerent și succint aventurile mele de până acum cu antropologia, cel puțin primul sezon. Recunosc, regretul că s-a terminat e enorm, și mă uit cu jind la event-ul dedicat admiterii din vară, parcă un pic amărâtă că nu pot să dau din nou și să reiau toată călătoria asta genială. De aia vă îndemn pe voi, cei care citiți, să o faceți în locul meu- că e acum, că e pe 24 iulie sau că dați în septembrie, merită din plin. This was one hell of a ride, and I’m just so thankful and so proud of making it! Acum aștept să văd cum o să fie, fiindcă dacă nu intră-n calcul, sezonul următor. Pe care promit că-l voi povesti cu detaliile de rigoare la final, la fel ca acum. Până atunci, însă, rămân cu nostalgia și cu textul ăsta, dar și cu tot ce-am învățat și cu recunoștința pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit pe drum.