Ploua puternic, cu stropi reci,
Iuti, ce se cabreaza stralucind.
Se-mpletesc cu graba
Intr-o spirala ADN finita, fragmentara,
Un ultim act senzual
Inainte s-atinga, murind,
Solul.
Ploua crud, nemilos, intruziv
Cu lacrimile neplanse
Ale cine-mai-stie-carui duh morbid, nenumit.
Ploua asa cum plouam noi
Din priviri in clipe de tacere,
Asa cum parca aruncam o galeata
De vise desenate-n ulei; praf de stele
Peste un gard al Nicaieriului,
Un putred, cenusiu, smolit
Si vesnic gard; hotar hotarat.
Dar nu, a trecut “ieri”.
Azi nu te mai invata nimeni
Sa faci, din umbra genelor, ploi.
Privesti cu ochii tristi si goi
Banal de goi si despuiati de “Noi”
La umbra care pleaca
Chiar te gandesti de o s-o mai
Vezi vreodata aruncandu-se
In bratele tale peste prag,
Dulce singuratate-mpartasita,
Cu gust dulceag de sange, artificii si tutun.
Si fara ploaia Ei n-ai mai fi bine
Nicicand, secat si renegat definitiv
De viata, in exil. Desertul disperarii
Si moartea-ti pare azi un elixir
Cu nuante moi de curcubeu si
Alcalin, surogatul panaceului
Celui mai fin, inca nealterat
de Sublim. Eviscerarea
unui suflet gol si ruginit,
Scartaitura, Iad, Abandonare.
Lacrimi de neplans si vorbe
De nerostit vreodat’. Adunatura.
