Umbla o vorbă în copilăria mea, cum că timpul ar schimba oamenii. Nu pricepeam eu prea clar cum anume îi schimbă (eram prea ocupată să cred că îi ia și îi înlocuiește cu alții noi pe atunci), dar am zis că o fi. Între timp, am ajuns la stadiul în care spun că ei au avut dreptate. Mai nou, am descoperit că-mi place să merg în malluri. Nu ca să-mi iau ultima pereche de pantofi apărută, ci să mă plimb și să observ lucruri, dar mai ales curente sociale și oameni. Iar ce văd, de la o vreme, mă cam sperie. Mereu am zis că dacă vrei să vezi încotro se îndreaptă pe bune o societate, trebuie să te uiți la ce poartă. La ofertele din care are de ales. La materiale, texturi, printuri, culori, combinații. Ce e cel mai frecvent, care e pattern-ul dominant. Ce e pentru cei mulți ca accesibilitate financiară și ce e doar pentru câțiva. Și, poate cel mai important, care-s canoanele de dezirabilitate impuse de industria modei societății respective. Mă uit, mă mir și mă îngrijorez. Și, evident, încerc să înțeleg pe cât posibil…

Am luat-o cu începutul, diferențele dintre hainele pentru bărbați și cele pentru femei. Dintre tricouri, mai exact. N-am putut să trec peste faptul că, în majoritatea cazurilor, la fete e greu să găsești, în majoritatea cazurilor, un tricou fără pasteluri ce tind spre washed, mesaje tâmpite cum ar fi HEY! sau LOVE LIFE, paiete, cristale, print floral. Eventual, toate în aceeași piesă vestimentară. Dacă te uiți în tabăra cealaltă, treaba e mai simplă- câteva tricouri cu echipe de sport, tricouri cu desene sau uni, în culori diferite. Nimic extraordinar, nimic excesiv, nimic ”special”. Dar ăsta a fost, se pare, preludiul pentru ce-avea să urmeze.

Trec la un moment dat pe lângă un magazin cu haine pentru copii, situat undeva în centrul Bucureștiului. În centrul centrului, cum s-ar zice. Chiar dacă nu sunt copil și nici n-am în familie, nu rezist tentației de a arunca o privire scrutătoare prin vitrina perfect limpede. Pe moment, n-am realizat prea multe din ce-am văzut, dar la maxim un minut distanță, probabil când creierul a procesat informațiile, ei bine…m-am speriat, nu zic că nu. Erau, pe lângă hainele ce arătau a uniforme școlare și care erau, deci, plauzibile, și alte haine, care nu beneficiau de prezumția asta a rostului. Costume în două tonuri pentru băieței de cel mult 8 ani, cu două rânduri de nasturi, călcate la dungă, cu vestă, sacou, batistă…

Spre zona de fete n-am avut curaj să mă uit, recunosc, fiind deja destul de speriată de ce văzusem anterior prin alte părți, mult mai puțin culte sau selecte ale orașului decât cea în care mă aflam la momentul respectiv. Sclipici, volane muuulte, pasteluri, floricele…aveam întrucâtva o idee despre cât sunt de glamourizați cei mici. E, de niște, ani bun în vogă un trend ce mă intrigă și mă sperie în egală măsură: mini-me. Copii ce sunt îmbrăcați la fel cu părinții și care adună mii de like-uri pe rețelele sociale, câștigând astfel aprobarea din partea societății. Astfel, dacă într-o seară, la o nuntă, să zicem, o pitică de 5 ani are o rochie de gală identică cu a mamei, părul aranjat la fel, nu va părea o monstruozitate, nici măcar revoltător, ci va fi mica vedetă a serii, mica pasionată de modă, ”Vaaaai, cât de drăguț!” sau, cum se zice mai nou, goals. Adică ceva ce se dorește a fi atins. Și hai să zicem că la un copil de 8-10 ani poți să-nțelegi că ”așa a vrut el să se îmbrace,” toți aveam micile noastre obsesii vestimentare pe atunci ce intrau la ”Că așa vreau eu!”, nu e o dramă. Partea tristă a poveștii mi se pare că e tendința de-a ne juca dress-up games cu copiii când ei sunt mici, mult prea mici ca să priceapă sau să știe dacă vor sau nu asta. Că unei fetițe de câțiva anișori o să i se pară mereu amuzant să arate ca mami, și dacă mami o să îi facă rochițe la fel cu ale sale ca să nu i le mai ia pe ale ei din dulap, nu va spune că nu vrea. Evident că va vrea, i se pare o joacă.

De asta singurii vinovați mi se par adulții, care uită să-i mai trateze pe cei mici ca pe niște copii, ci îi tratează ca pe niște prelungiri ale propriilor persoane. Oare ce se-ntâmplă dacă mami și tati au vederi diferite, estetic vorbind? Cumva, am aterizat, fără să fie prea clar și procesul prin care s-a întâmplat, în plină vârstă de aur a unei societăți patologice. O societate narcisică, ce-și modelează micii indivizi după idealurile sale obsedante.

Ce am încercat eu să înțeleg, și asta chiar că nu mi-a ieșit de nici un fel, e cum se joacă cei mici îmbrăcați așa. Adică, se mai joacă măcar? Unii cu alții, zic, nu pe telefoane! Că noi ne jucam și la evenimente din astea pompoase. De-a ce? Păi, găseam noi, nici nu era greu, că-n bermude și cămașă sau rochițe ușoare, care nu cântăresc doar ele câteva kg și care nu ne țineau bățoși, eram copii liberi, egali și fericiți. Ăsta e un trend pe care mi-ar plăcea să-l văd popular- cel al copiilor lăsați să fie copii. Cu mofturi, cu toane, spontani, cu haine care să nu le înfrâneze atââât de necesara libertate de mișcare. Fără obligația socială de a fi fashion. Obsesia asta a trendurilor o să-i bântuie oricum mulți ani în viață, hai să facem un trend din a-i lăsa să fie cum sunt, deocamdată. Și da, asta înseamnă că vor face alegeri vestimentare cel puțin îndoielnice, iraționale și ilogice după mintea ta de părinte. După mintea lui, aia e ce trebuie și exact așa vrea să fie. De ce? Păi, nu știe prea clar, așa-i place lui. Că tu ca părinte trebuie să ai discernământ și să nu îi aprobi chiar orice moft, e una. Dar să-l transformi în miniatura ta vestimentară, în păpușica de acasă, ei, asta intră deja în sfera sinistrului.

Că aici mi se pare că e toată buba, în faptul că niște adulți imaturi aleg să maturizeze nepotrivit niște copii doar ca să se simtă validați. E trist, sinistru și rece, oricâtă legitimitate socială ar avea. Practic, le furăm copilăria lor lejeră, liberă în mare parte de constrângeri sociale, și o înlocuim cu bucăți de maturitate, toate astea în timp ce noi ne regretăm ipocrit copilăriile proprii. Și îi mai convingem că le și place, că e și bine, pe deasupra!