The most democratical asset

There’s something we all have. Each and every one of us, no matter where we live, our social status, skin color, or our finances. And that something is time. All of us, no matter how different our lives might be, share the same 24 hours a day, seven days a week. Or, how a good friend once told me, Beyonce’s day has also 24 hours, it’s all in how you use those hours.

And that was the point where I’ve clicked. I’ve never been an organized person, to begin with. My discipline was limited at Don’t miss the deadline. but I’ve never understood the people who got their whole days and weeks scheduled and planned. I mean… Why?

But one day came, and I discovered that behind all this is a simple answer, coming from another woman that’s dear to me: we need to be this organized because our minds are chaotic enough. And there it was, my simple, yet never really thought about it that way answer.

 Turning into an organized person is a whole journey. For me, at least. Personally, I wouldn’t be able to try and do this if I’d feel mentally unstable. Because it might be true that all of us have 24 hours every day, but what are we able to do with those hours is conditioned by a lot of factors.

Being diagnosed with a chronic illness or having mental health issues are two of the factors with the biggest impact on our time management. That’s why trying to become a better manager of your time in difficult times for your mental health will always fail.

And it’s not necessarily something about you. It’s about learning to cope with a condition that will impact everything: your priorities, your way, your pace of doing things, the way you manage your time, resources, and relationships. That’s why our journeys are so, so different, despite having the same amount of time.

It can be just as tough even if you’re not being affected by any medical condition, but you’re suffering because of instability. It might be caused by your job, or maybe your finances, your personal life, or even all at once. The main thing to be understood is that one can’t become an organized person in times dominated by uncertainty. And this has another reason that sounds so stupid that it’s actually true. Becoming an organized individual is a huge energy consumer. Huge. Especially if you’ve been used to roam around chaotically and get everything done, eventually.

This is something hitting me like…every two days. I look to my Excel sheet, I re-read the things I’ve said I’m going to do that day, and I’m just sitting there, like… No, I can’t do this. What on earth was on my mind when I got myself in it?

But then I just go, take a deep breath and do the things. Because I know how it used to be when I’ve lived in a chaotic loop. And maybe I can do better.

Because time is like money, it has to be budgeted. The big difference between the two is that not everyone has the same amount of money, but everyone has the same amount of time. Budgeting that universal amount of time, though, that’s a really personal job.

It’s personal because it takes a lot of discipline and will often force you to do uncomfortable things. Like going to bed earlier than you like to. But learning how to budget your time will also bring you good things. Like getting things done, the satisfaction that comes from getting those things done, and actual progress. Or like avoiding the burn-out. Because it won’t take you more than a week or two to test and see how many things you can put on your plate and keep them together. And knowing how much is too much for you is one of the most important things you need to know.

I know it’s this trend, to talk about self-care all over the Internet. And it is a really, really important thing, to take good care of yourself. But this is rarely all about taking long baths or buying pretty things. It is more about doing those uncomfortable things we keep postponing, even if we know those are the right things to do. Maybe being more careful with our money, or maybe our time. Organizing our wardrobe, or maybe eating cleaner. Going to sleep earlier, or maybe give up on that toxic job/environment we’re spending so much time on. But all these start with a small step, which often is called being honest with yourself. With the understanding of the fact that what we’ll do today will impact the person, we’ll be tomorrow. That you deserve a life with continuously high quality. And this is why, even though it is such a personal path to walk, you’ll never be able to walk it all alone. Getting yourself an accountability partner is the best thing you can do. Just make sure you trust that person and that their intentions on you aren’t evil. Because dealing with all the discomfort this kind of journey will bring isn’t easy. Not when you come from a place where you had to dive into the chaos to resist. But it is worth it, and getting to be in control when it comes to your time is a powerful move. It is self-love and self-care. And it totally is something you deserve to know how it feels like.

Necunoscuta

Nu cred că știu, sau am știut vreodată, să meditez. Aud și citesc constant despre cât de benefică e meditația, despre cum e drumul regal spre vindecarea emoțională, dar eu nu-l știu.

Nu știu dacă atunci când pun cafeaua pe foc, atentă doar la asta și bucurându-mă de miros, e o meditație.

Nu știu dacă atunci când culeg cu grijă florile pentru pus în vază, atentă la fiecare în parte, meditez la ceva. Nici dacă atunci când mă salt pe vârfuri să iau un măr din pom, atentă doar la asta, e un act de meditație.

La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă plimb printre rafturile unei librării sau ale unui magazin cu bijuterii.

Nu știu dacă momentele în care cânt și dansez prin casă cu căștile în urechi sunt o formă de meditație, sau momentul când îmi trag o carte de tarot să văd ce anunță ziua de stă să înceapă.

Nu știu dacă serile în care mă bucur de o cană de ceva cald și de o carte sunt, de fapt, meditații ascunse.

 La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă uit spre stelele care se văd atât de clar de pe veranda mea, sau când mă bucur de felul în care luna luminează încăperea și pielea mea.

Nu știu dacă e vorba despre meditație nici când mă reapropii de corpul meu într-o cadă cu spumă, sau când mă bucur de atingerile altcuiva.

Nu știu dacă meditez atunci când fac o fotografie, când urc pe deal cu câinele după mine să văd apusul, sau când pur și simplu stau în leagăn și mă bucur de soare și de cerul senin.

La fel cum nu știu dacă e vorba despre meditație în diminețile în care se întâmplă să mă trezesc dimineața devreme, cât să mă bucur de lumina soarelui ce răsare, să mă sperii de frig, și să mă cuibăresc la loc în pat după ce am tras draperia, să las soarele să mă atingă.

Nu știu dacă atunci când îmi dau cu ojă unghiile, concentrându-mă pe fiecare în parte, meditez la ceva.

Dacă atunci când ascult un concert de pian, sau poate sunetul ploii înainte să adorm, meditez.

Nu știu nici dacă atunci când mă opresc în loc lângă vreo clădire frumoasă ca să-i sorb detaliile comit un act de meditație.

La fel cum nu știu dacă, atunci când vin din pădure cu vreo plantă, floare, frunză, măceașă, fulg, cochilie de melc sau piatră de pus la dulapul cu suveniruri din plimbări, meditez la ceva.

Nu știu nici dacă atunci când mă alint cu (și ca) o pisică pot vorbi despre meditație. Sau dacă atunci când gătesc ceva bun, dansând prin bucătărie printre ingrediente, meditez.

La fel cum nu știu dacă e sau nu meditație atunci când îmi aprind, noaptea, o lumânare parfumată, deschid jurnalul, și-mi trec încă ceva pe lista cu lucruri bune care mi s-au întâmplat, sau când pur și simplu termin de scris un poem și-i pun data în caietul lor.

Nu știu. Nu știu multe. E ca o ecuație printre necunoscutele căreia mă tot învârt. Nu știu, și poate e mai bine că nu știu.

Știu doar că sunt fragmente care mă bucură, care fac zilele să nu semene între ele, să aibă lumini, texturi, forme, gusturi, culori și mirosuri diferite.

Și mai știu că, dacă toate astea sunt forme de meditație, atunci nu vreau să aflu. Nu vreau să le înghesui pe toate într-o singură cutie, să le fur din farmec, să le ciuntesc. Singurul lor punct comun e că sunt aducătoare de bucurie, fiecare la rândul ei. Mai mult nu-mi trebuie să știu.

#discernământ

conștiința mea se uită la mine
dezaprobator de undeva
de foarte de sus. dă din cap
știind că fac ce am zis că fac
indiferent
de câte ori mi-ar spune că nu alegerea aia
e aidoma
unei mâțe micuțe care se uită curioasă,
atentă, vrând parcă
să priceapă lipsa de logică a oamenilor.

undeva, urletul câinelui dă glas
propriei disperări ținute sub cheie,
anunță
că undeva, ceva, tocmai a intrat
pe ultima sută de metri, că vine
un sfârșit. sfârșitul
unei părți din viață, cum e ea știută de mine
dar mie mi-e frică de începuturi…

sufletele celor ce m-au iubit vin
în vizită uneori. de obicei
vin ca un anumit fel de fluturași,
îmi lasă indicii, semne pentru noi pași
de făcut. ca un făcut,
vin doar când gândurile-mi capătă
culoarea cerului pe furtună, texturi
de stofă aspră, care râcâie pielea.

uneori își aduc aminte de mine oameni
de care fug, chiar când aș avea mai mare
nevoie de ce sunt ei pentru mine.
“Pentru că nu vrei să te vadă slabă.”
vocea vinovăției apasă butonul de panică,
interacțiunile se constrâng artificial

din tot ce am, mintea mea rămâne
gardian și făclie printre cețuri.
din tot ce sunt, corpul meu e
cel mai de preț tezaur,
arhivar
al tuturor plăcerilor și durerilor mele.
mă vrei? trebuie doar să sari gardul
lumea e terenul meu de joacă,
convențiile
rămân moștenire Vestalelor lor
eu am descoperit noi feluri de a privi
și nu mi-e dor de veninul învelit în aur
e vorba de filtru și perspectivă, iar
astea nu sunt nicicând primite-n dar.