trecutul îmi cade-n valuri peste umeri, peste coapse, peste mâini inventar nesfârșit al tot ce nu am fost la timp.
mi-au rămas mici camerele, mă strâng pereții acelor camere în care n-am intrat ca să rămân, o călătoare în căutarea altui nesfârșit
îmi simt oasele reci dimineața, a aparate de-o răceală ce le macină pe dinăuntru, indiferent cât de tare mi-ar bate soarele pe piele, amintiri dintr-o viață ce n-o mai simt a mea
nu mă-ntreba câtor bărbați le-am mai spus lucrurile astea, nu contează. oricum la trei dimineața, când se divid singurătățile, când coastele îmi devin lănci întoarse spre înăuntru și caut după o altă mână prin pat nu e nimeni.
uneori tot ce nu spun încape într-o privire ghidușă, aruncată furiș, și-o îmbrățișare cu miros de parfum bărbătesc și interdicții nerespectate
oglinda din baie îmi spune că sunt frumoasă acum. armistițiu accidental, ani de război mut la care s-a uitat de pe o margine închipuită, atentă să nu-i scape nimic.
ochii mei se ridică spre cer. caută timpul în care s-au rătăcit de ei înșiși, privind prea mult în exteriorul străin și aspru. azi văd lumea dinăuntru și oglindirea-i în afară, suprapuneri imperfecte ale lumii lor cu toate celelalte lumi cu care iau contact, aborigeni într-un simulacru barbar
plăcerea, dreptul meu din naștere, interzis prin convenții, descoperit pe furiș, vanitatea, păcatul pe care mi-l accept, prințesă mulțumită de ea însăși, care iartă azi mărunțișuri pentru care ar fi pierdut nopți și zile în rând strălucitor. dulceața atingerii se gustă fără vinovății sterpe, aristocrata s-a-ntors la ea însăși înainte să-i poți citi pe chip ezitarea
mâinile, partea din corp cea mai dragă, mereu gata să dea, să primească, s-atingă, s-ofere ajutor, hrană, atenție, plăcere, gardieni mereu fideli, mereu tăcuți, mereu lacomi ai tuturor simțurilor, texturilor cunoscute și necunoscute, familiare și neexplorate încă
singură. drum întreg spre altceva, atributul de care am obosit să fug într-un maraton fără de început și fără capăt, azi o stare. singură. eu cu mine. fără intervenții din afară, necerute. liniște și abandon în propria viață
întregul bate partea. războiul dinăuntru s-a încheiat cu imaginea perfecțiunii. undeva între albastrul cerului și verdele ierbii, amândouă egal inumane, vezi drumul. drumul tău. drumul pe care l-ai uitat. te-ntorci fără s-o iei de la zero, doar de la alt capăt, un capăt neștiut al potecii. mergi mai atent când nu te sperii de ce vine dinăuntru spre tine, noaptea și spaima nu-ți mai sună în urechi a apocalipsă, liniștea-i căldură, nu jale, și tu ridicând ochii spre același cer cu trecutul, o întâmplare
Nu cred că știu, sau am știut vreodată, să meditez. Aud și citesc constant despre cât de benefică e meditația, despre cum e drumul regal spre vindecarea emoțională, dar eu nu-l știu.
Nu știu dacă atunci când pun cafeaua pe foc, atentă doar la asta și bucurându-mă de miros, e o meditație.
Nu știu dacă atunci când culeg cu grijă florile pentru pus în vază, atentă la fiecare în parte, meditez la ceva. Nici dacă atunci când mă salt pe vârfuri să iau un măr din pom, atentă doar la asta, e un act de meditație.
La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă plimb printre rafturile unei librării sau ale unui magazin cu bijuterii.
Nu știu dacă momentele în care cânt și dansez prin casă cu căștile în urechi sunt o formă de meditație, sau momentul când îmi trag o carte de tarot să văd ce anunță ziua de stă să înceapă.
Nu știu dacă serile în care mă bucur de o cană de ceva cald și de o carte sunt, de fapt, meditații ascunse.
La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă uit spre stelele care se văd atât de clar de pe veranda mea, sau când mă bucur de felul în care luna luminează încăperea și pielea mea.
Nu știu dacă e vorba despre meditație nici când mă reapropii de corpul meu într-o cadă cu spumă, sau când mă bucur de atingerile altcuiva.
Nu știu dacă meditez atunci când fac o fotografie, când urc pe deal cu câinele după mine să văd apusul, sau când pur și simplu stau în leagăn și mă bucur de soare și de cerul senin.
La fel cum nu știu dacă e vorba despre meditație în diminețile în care se întâmplă să mă trezesc dimineața devreme, cât să mă bucur de lumina soarelui ce răsare, să mă sperii de frig, și să mă cuibăresc la loc în pat după ce am tras draperia, să las soarele să mă atingă.
Nu știu dacă atunci când îmi dau cu ojă unghiile, concentrându-mă pe fiecare în parte, meditez la ceva.
Dacă atunci când ascult un concert de pian, sau poate sunetul ploii înainte să adorm, meditez.
Nu știu nici dacă atunci când mă opresc în loc lângă vreo clădire frumoasă ca să-i sorb detaliile comit un act de meditație.
La fel cum nu știu dacă, atunci când vin din pădure cu vreo plantă, floare, frunză, măceașă, fulg, cochilie de melc sau piatră de pus la dulapul cu suveniruri din plimbări, meditez la ceva.
Nu știu nici dacă atunci când mă alint cu (și ca) o pisică pot vorbi despre meditație. Sau dacă atunci când gătesc ceva bun, dansând prin bucătărie printre ingrediente, meditez.
La fel cum nu știu dacă e sau nu meditație atunci când îmi aprind, noaptea, o lumânare parfumată, deschid jurnalul, și-mi trec încă ceva pe lista cu lucruri bune care mi s-au întâmplat, sau când pur și simplu termin de scris un poem și-i pun data în caietul lor.
Nu știu. Nu știu multe. E ca o ecuație printre necunoscutele căreia mă tot învârt. Nu știu, și poate e mai bine că nu știu.
Știu doar că sunt fragmente care mă bucură, care fac zilele să nu semene între ele, să aibă lumini, texturi, forme, gusturi, culori și mirosuri diferite.
Și mai știu că, dacă toate astea sunt forme de meditație, atunci nu vreau să aflu. Nu vreau să le înghesui pe toate într-o singură cutie, să le fur din farmec, să le ciuntesc. Singurul lor punct comun e că sunt aducătoare de bucurie, fiecare la rândul ei. Mai mult nu-mi trebuie să știu.
