repetitiv. vis-musafir,
același de ani
finalul
niciodată aflat

rigid. omul care
s-a legănat în obsesie până
și-a luat o bardă și-un șmirghel
și-a plecat să cutreiere lumea,
căutător
de contrarii pe care să le transforme
în oglinzi

linear. trecutul
pe care-l știu pe de rost,
troițele
sub ale căror acoperișuri putrezite îmi caut
loc de tras sufletul când viața
nu mai ține cu mine

pasiune. pusă pe pauză,
contactul
fizic necenzurat cu un alt om e luxul
separator între extaz
și nebunie

natural. tot ce am luat vreodată
de-a gata. umbra copacilor,
privilegiu
moștenit de azi pe mâine
de dinainte să cunoască timpul

interzis. tot ce-am avut odată
în podul palmei,
amalgam
de stări concret-cubice, niciodată perplexe
femeia care obișnuiam să fiu râde
de pe marginea lunii
“mă voi întoarce”, îmi șoptește
liniștitor înainte să se crape
iarăși pânzele cerului de ziuă