Acum nu foarte mult timp citeam un articol despre îmbătrânire, unde erau prezentate două tipuri mari de atitudine feminină asupra procesului de îmbătrânire: modelul Halle Berry, unde efortul era canalizat spre păstrarea tinereții, și modelul Monica Bellucci, unde îmbătrânirea era primită cu naturalețe și detașare, ca parte a vieții. Am rămas întrebându-mă unde anume mă găsesc ca atitudine privind îmbătrânirea, ca să descopăr un subiect deloc, dar deloc simplu.

Îmbătrânirea e oricum un subiect complicat în societatea prezentului, dominată de vizual și presiunea unor așteptări sociale nerealiste. Între presiunea gândului că nu ai făcut destule până la vârsta ta și continua analiză a ce poți face mai bine, ce poți îmbunătăți la tine, nu mai rămâne atât de mult spațiu pentru întrebarea Eu cum mi-aș dori să îmbătrânesc? pe cât am avea nevoie. Iar când, pe lângă a fi femeie, ești și o pacientă diagnosticată cu o boală rară, nuanțele se multiplică în mod considerabil.

Înțelegi că atitudinea ta față de îmbătrânire o să fie una altfel. Una specifică, pliată pe nevoile tale, și pe întâmpinarea scenariilor nu-atât-de-roz care pot apărea cu anii. Pentru că o boală rară înseamnă, în primul rând, complicații posibile. Iar când te gândești la îmbătrânire, te gândești inițial la ele: o să apară? care va fi gradul de afectare?

Poate vor apărea toate, poate doar câteva, poate nici una. Poate vor avea intensități scăzute, poate vor avea intensități medii, sau poate îți vor influența considerabil calitatea vieții. Poate vor apărea terapii mai eficiente pentru afecțiunea pe care o ai, poate chiar șanse de vindecare, până la momentul în care complicațiile vor începe să apară. Îmbătrânirea devine o cutie a Pandorei mult diferită de îmbătrânirea clasică, a unei persoane clinic în regulă.

Așa am realizat și că simplul fapt că am ajuns într-o poziție și un moment al vieții care să-mi permită să îmi pun întrebări legate de cum voi îmbătrâni e un privilegiu. Sau, mai concret, e suma unui întreg șir de privilegii: privilegiul de a avea o familie care să lupte pentru drepturile mele, privilegiul de a avea acces la o bună îngrijire medicală, lucru vital în special în perioada copilăriei, privilegiul de a avea acces la educație de masă și un parcurs academic pe care să-l aleg eu. Chiar și faptul că nu mă văd îmbătrânind în România e un privilegiu.

Dar poate cel mai important privilegiu pe care-l am e să vin dintr-o familie în care îmbătrânirea nu-i o tragedie generatoare de angoase. Femeile din familia mea nu se sperie de riduri, fire albe, sau de faptul că nu mai au aceeași condiție fizică pe care o aveau acum câteva zeci de ani. Dacă le sperie ceva, nu le sperie îmbătrânirea, ci conștientizarea faptului că momentul în care noi vom rămâne fără ele se apropie. Dar asta ține de resorturi mult mai profunde decât îmbătrânirea.

Nu mă sperie îmbătrânirea nici pe mine. Pragmatic, știu că voi pleca din țară undeva unde există medici specializați în genul acesta de afecțiuni nu din lașitate, ci din luciditate. Sunt conștientă că, dacă vor apărea complicații pe măsură ce îmbătrânesc, o să am nevoie de medici cărora să nu trebuiască să le țin eu seminar introductiv despre afecțiunea pe care o am. Și da, avem medici excepționali în România.Majoritatea trecuți de 45 de ani. Ca pacientă pe lângă care s-au perindat generații de rezidenți, faptul că, de-a lungul perioadei adulte n-am recunoscut nici măcar doi dintre medicii rezidenți de când eram copil în spitalele din țară nu-i ceva încurajator.

La fel de pragmatic, însă, încerc să găsesc o formulă de aface lucrurile astfel încât, peste alți 25 de ani, să pot lua orașele la pas după clădiri, să pot alerga după autobuz sau pisici, să mă pot bucura în continuare de lucrurile care mă fac fericită. Știu că nu voi îmbătrâni neapărat lin, dar tentația căutării unei pante mai line spre degradarea biologică rămâne la fel de vie ca limitele corpului meu. Asta înseamnă să privesc, atunci când planific deciziile majore, la cum pot influența ele echilibrul dintr-un viitor îndepărtat, fizic, psihic și spiritual. Să iau decizii incomode, dar necesare, să mă gândesc mai des la ce trebuie făcut, și mai rar la ce aș vrea să fac.

Pentru că, atunci când trăiești cu o boală rară, nu te gândești, nici tu, nici cei din jur, la îmbătrânire. Te uiți la prezent și la ce ai de făcut azi ca să eviți posibile complicații sau căderi. Viitorul e undeva departe, și nu te prea privește. Important e controlul pagubelor și evoluției de acum, iar îmbătrânirea e doar o epifanie cât un fulger pe cer de ziua ta. Partea bună este, însă, că nici cei clinic sănătoși nu știu cum anume vor îmbătrâni sau ce vor dezvolta pe parcursul vieții. Nu e o competiție, nu e vorba despre cine îmbătrânește mai frumos sau nu. N-a fost niciodată. E vorba doar despre un proces natural, universal, dar a cărui gestionare depinde exclusiv de resorturi individuale, profunde, intime și subiective. Iar asta n-o să se schimbe curând pentru nici unii dintre noi.