nu mai dorm, nu mai mănânc, ziua și noaptea au devenit egale, două fire răsucite-n cerc
prin vene îmi curge sânge negru, sălbatic, de păgână care refuză cu demnitate civilizarea, vreau să stau în soarele amiezii leneșă, goală, cu cana de cafea lângă mine și mâna unui el doar al meu în păr și să știu că n-am nimic altceva de făcut pe lume
tălpile mele strivesc iarba de-un verde nevinovat, merg și nu-mi pasă unde merg, dacă merg pe potecă sau dacă am luat-o de aiurea urmărind o pasăre cântătoare
caut și doar eu știu ce caut. o dragoste care să mă facă să văd culorile mai vii, mirosurile mai tari, sunetele mai nedeslușite, încâlceală de simțuri bete, gânduri murdare, viața ca o transă din care știi că trebuie, că ți-ar face bine, dar nu vrei cu niciun chip să ieși.
caut ochii pe care să-i pot privi, și să-mi zic în gând, să nu mă afle nimeni: da, asta e dragoste, și e a mea, caut și cel mai trist e că încă mai caut ceva ce am avut deja
știu că o să citești asta, chiar dacă nu o să zici nimic, chiar dacă furiș, să nu-ți recunoști nici măcar ție, și știu că nu vei zice nimănui nimic despre ce-a fost
știu că, la ani distanță, corpul meu încă a păstrat amintirea atingerilor tale neștirbită. urme ca o hartă secretă, ascunsă în plină lumină
știu că nu ai uitat vara în care ne-am ciocnit ca din întâmplare, și nici felul în care te-am privit atunci când stele începeau să răsară. era vară și am știut că te văd pentru ultima oară
știu că încă ai vii în minte toate detaliile chiar dacă îmi ziceai să nu mai fac presupuneri, chiar dacă viața ta arată altfel acum, ai trecut peste, știu pentru că nici eu nu le-am uitat
știu că-n nopțile când nu pot să dorm mă roade pe dinăuntru tot ce-am fi putut să fim și n-am fost, te-aștept oricât, poate singura promisiune de care mă mai țin și azi, cu dinții, ca un Sisif ce-a cucerit culmile extazului și văile disperării.
și tu știi că ăsta e adevărul decantat în ani, mai greu decât vinul, că nu-ți trebuie decât curaj, că e nevoie de un mesaj ca să m-adun și să facem lucrurile până la capăt, că oricum toate poemele mele de la o vreme sunt despre tine, despre lipsa ta, despre durere, vicii, despre noi I don’t wanna miss a thing
but are you ready to turn your words in life sequences? are we there yet?
azi, viața doarme împărțită egal în înainte și după bărbatul cu foc în ochi și zâmbet cald, azi doare mai tare decât în toți anii ce s-au dus, încă aud sunet de sticlă spartă de podea atunci când ți se rostește numele într-o încăpere, neînțelegând parcă de ce mai poartă și alți bărbați numele tău.
există apropieri de cuvinte care atârnă greu. prea greu. atât de greu că de la simț la limbaj poate trece oricât. săptămâni. ore. ani. doar ca să le lași afară, să se joace cu apropierile altor cuvinte, emoții, persoane.
există separări de esențe pe cât de opuse, pe atât de tari. ruptura se-ntâmplă pe bucăți, e aspră, amară, te doare. te doare ca un vis, ca o ruptură, ca un spasm pe care nu-l așteptai, dar care-a venit, și nu mai vrea să plece. e visul care n-a apucat să se întâmple,
te doare, și fiecare cuvânt rupe mai mult. spațiu, sentimente, bucăți din tine. te rupe cu totul, te rupe de tine, de celălalt, te-nstrăinează, pune garduri de sârmă ruginită, ghimpată-ntre tot ce fusese odată atât, dar atât de aproape. tu nu mai ești a ta. el nu mai e al lui. voi nu mai sunteți ai voștri. te rupi, de azi nu mai e nimeni. acolo nu mai există.
fiecare îmi pare rău sfâșie, smulge, atârnă ca o piatră de moară, și tu te-nneci în toate cuvintele nerostite vreodată. cazi, sub greutatea unui regret care nu e al tău. de unde vine, e cineva acasă?
fiecare te iubesc strivește, te face să fugi, nici tu nu știi, fugi de tine, fugi doar ca să ai unde te-ntoarce atunci când nu mai ai încotro să fugi? tu cine-ți ești atunci când nu e nimeni?
nu vrei. cuvintele nu-ți mai sunt acasă. te-ai lepădat de tot ce se poate pune în cuvinte într-o singură noapte. ai vrea să simți vântul că-ți biciuiește obrajii, ploaia, cum te îmbracă-n lacrimile plânse de alții, poate, pentru tine. vrei să simți în carne tot ce-i bun și rău, orice, doar nu vocea lui când rostește cuvinte. nu acele două cuvinte. două cuvinte ca o sentință.
tot ce-a fost de neatins s-a topit în regretul cu care le-a rostit prima oară, blestemul unui joc de zaruri în care fiecare ar fi vrut să fie altfel, e doar un final. un alt fel de final, îngropat sub labirintul de vinovății și regrete ce-așteaptă la cotitură vremea de joacă, sfârșitul a tot ce-ar fi putut să fie și n-a fost, al unei povești atotcuprinzătoare, care n-a avut loc nicăieri. prea intensă, prea mare ca spațiul și timpul să-i fie pretexte de desfășurare.
o poveste despre răsărit și întunecare, despre catifea și oțel, parfum de bărbat așteptat prin cotloane închise, de ploaie, povestea care n-a primit dreptul să trăiască, sufocată prematur din prea multă apăsare.
