nu mai dorm, nu mai mănânc, ziua și noaptea au devenit egale, două fire răsucite-n cerc
prin vene îmi curge sânge negru, sălbatic, de păgână care refuză cu demnitate civilizarea, vreau să stau în soarele amiezii leneșă, goală, cu cana de cafea lângă mine și mâna unui el doar al meu în păr și să știu că n-am nimic altceva de făcut pe lume
tălpile mele strivesc iarba de-un verde nevinovat, merg și nu-mi pasă unde merg, dacă merg pe potecă sau dacă am luat-o de aiurea urmărind o pasăre cântătoare
caut și doar eu știu ce caut. o dragoste care să mă facă să văd culorile mai vii, mirosurile mai tari, sunetele mai nedeslușite, încâlceală de simțuri bete, gânduri murdare, viața ca o transă din care știi că trebuie, că ți-ar face bine, dar nu vrei cu niciun chip să ieși.
caut ochii pe care să-i pot privi, și să-mi zic în gând, să nu mă afle nimeni: da, asta e dragoste, și e a mea, caut și cel mai trist e că încă mai caut ceva ce am avut deja
există apropieri de cuvinte care atârnă greu. prea greu. atât de greu că de la simț la limbaj poate trece oricât. săptămâni. ore. ani. doar ca să le lași afară, să se joace cu apropierile altor cuvinte, emoții, persoane.
există separări de esențe pe cât de opuse, pe atât de tari. ruptura se-ntâmplă pe bucăți, e aspră, amară, te doare. te doare ca un vis, ca o ruptură, ca un spasm pe care nu-l așteptai, dar care-a venit, și nu mai vrea să plece. e visul care n-a apucat să se întâmple,
te doare, și fiecare cuvânt rupe mai mult. spațiu, sentimente, bucăți din tine. te rupe cu totul, te rupe de tine, de celălalt, te-nstrăinează, pune garduri de sârmă ruginită, ghimpată-ntre tot ce fusese odată atât, dar atât de aproape. tu nu mai ești a ta. el nu mai e al lui. voi nu mai sunteți ai voștri. te rupi, de azi nu mai e nimeni. acolo nu mai există.
fiecare îmi pare rău sfâșie, smulge, atârnă ca o piatră de moară, și tu te-nneci în toate cuvintele nerostite vreodată. cazi, sub greutatea unui regret care nu e al tău. de unde vine, e cineva acasă?
fiecare te iubesc strivește, te face să fugi, nici tu nu știi, fugi de tine, fugi doar ca să ai unde te-ntoarce atunci când nu mai ai încotro să fugi? tu cine-ți ești atunci când nu e nimeni?
nu vrei. cuvintele nu-ți mai sunt acasă. te-ai lepădat de tot ce se poate pune în cuvinte într-o singură noapte. ai vrea să simți vântul că-ți biciuiește obrajii, ploaia, cum te îmbracă-n lacrimile plânse de alții, poate, pentru tine. vrei să simți în carne tot ce-i bun și rău, orice, doar nu vocea lui când rostește cuvinte. nu acele două cuvinte. două cuvinte ca o sentință.
tot ce-a fost de neatins s-a topit în regretul cu care le-a rostit prima oară, blestemul unui joc de zaruri în care fiecare ar fi vrut să fie altfel, e doar un final. un alt fel de final, îngropat sub labirintul de vinovății și regrete ce-așteaptă la cotitură vremea de joacă, sfârșitul a tot ce-ar fi putut să fie și n-a fost, al unei povești atotcuprinzătoare, care n-a avut loc nicăieri. prea intensă, prea mare ca spațiul și timpul să-i fie pretexte de desfășurare.
o poveste despre răsărit și întunecare, despre catifea și oțel, parfum de bărbat așteptat prin cotloane închise, de ploaie, povestea care n-a primit dreptul să trăiască, sufocată prematur din prea multă apăsare.
sub pielea îmbrățișată de soare doarme o femeie. o alta. n-o trezi, n-o trezi, n-o trezi dacă nu ai de gând să rămâi în nopțile în care timpul și pereții se strâng în jurul ei aruncând priviri sângeroase
n-o trezi, e pretențioasă. are să-ți ceară tot ce n-ai de dat altcuiva. are să îți arunce priviri calde, furișe în timp ce se uită cum te îndepărtezi gest cu gest, pas cu pas, clipă de clipă
o să te simți acasă între coapsele ei, între coastele ei, ochii ei îți vor spune povestea a tot ce-ați fi putut fi, a lui cum era dacă, în timp ce mâinile, oh, mâinile ei de copilă o să-ți traseze pe pielea fragilă hărțile prezentului nedescoperit încă iar tu o să-ți îneci neputința într-un ocean de vinovății, tărie și blestem
locul ei în lume l-a luat luptătoarea, femeia cea blândă trebuie să doarmă, în sfârșit spasmele, lacrimile, golurile au încetat să-i mai apese ființa.
luptătoarea asta nu vrea să știe nimic despre nimeni. nu vrea să mai fie vreodată a cuiva. nu-i e dor de îmbrățișări care s-o frângă, de-o dragoste dincolo de cuvinte de mare, sau de cuvinte dulci de citit lângă o cafea amară, dimineața. nu vrea s-o minți frumos, te vede cum pleci de pe acum cu fiecare alint, cu fiecare gest de iubire, cu fiecare minut de sinceritate cețoasă spre alte brațe, alte bătăi de inimă, spre altă casă.
două femei, un corp, o viață. separarea se face pe secvențe, pe roluri pe oameni. nimic nu-i dincolo de carnea cea aspră și razele soarelui mort. contextul trăiește cu greu la suprafața lucrurilor
în loc de final, artificii anunță îngropăciunea sub un fag de hotar a tuturor promisiunilor nerostite, a tuturor fricilor călăuze spre-un nicăieri unde nu e nici foc, nici geamăt, nici plăceri, nici fericiri, nici dezastre, ci doar un pustiu din care-au pierit toată culoarea, patima și disperarea, în numele liniștii depline și-a viitorului perfect pe care n-a apucat să le trăiască nimeni.
