întunericul e un văl, ascunde
tot ce vrei să lași la vedere.
liniștea de dinaintea furtunii,
lung culoar spre uitare
e bine să ierți, conștiința
repetă de zor nopțile.
eu îmi adun în oase culorile
ca să uit până dimineața tot
ce mi-a zis aseară
feminitatea e un pariu
pierdut cu prima înjurătură. nu-s
nimic din ce ar trebui să fie
o femeie. periferia,
primul acasă, marginea lumii,
primul loc de joacă
corpul, primul prieten și dușman,
rebeliune fizică, alungirea
distanței între două mâini,
două piepturi, două priviri.
carnea lui, cea mai complicată clepsidră
timpul
măsurat și oprit la o atingere
plăcere, vinovăție, uitare.
ciclul
de degradare a unui corp înainte
ca timpul lui viu să fie finit.
simțuri trezite, desperecheate, gata
să pună totul în prim-plan
din prea puțin. din ceva. din nimic.
viața se-ntâmplă între două
respirații, două
momente-n care afli ce-i cu tine,
cine ești.
străinul din tine știe povești
ce n-au să prindă glas niciodată
despre latura ta rămasă neconturată
pe cine iubești, când tot ce ești, ce știi
că ești devine un fundal?
pe cine iubești când nu te vede nimeni?
