eșarfa roșie mă privește complice din sertarul cu obiecte speciale, îmi promite că o să împărțim iar ore, minute, clipe greu de uitat. eu, ea, rochia roșie, dresurile plasă… și un bărbat.
dar mâine se apropie cu fiecare azi, dragostea ta mi-a fost cușcă, pereții m-au strâns pân-am simțit cum mă înstrăinez de mine durerea singurul ghid spre o ieșire altfel de negândit.
e mâine deja, port rochia preferată a marii mele iubiri, fiecare zâmbet, prilej de bucurie, nou început e încă o înmormântare a tot ce-ar fi putut să fie și…n-a fost. libertatea mi-a venit prin curier, contracost.
viitorul răspunde la întrebarea Oare m-a uitat? o face ghiduș, flirtând pe sub gene, privindu-mă lung cu aceiași ochi verzi pe care mi-i aminteam. viitorul e gata să se-ntâmple, să vină, să mă prindă hotărât de mână în timp ce alungă fantome veninoase cu un zâmbet prin care i se preling raze calde de soare
oglinda din baie îmi spune că sunt frumoasă acum. armistițiu accidental, ani de război mut la care s-a uitat de pe o margine închipuită, atentă să nu-i scape nimic.
ochii mei se ridică spre cer. caută timpul în care s-au rătăcit de ei înșiși, privind prea mult în exteriorul străin și aspru. azi văd lumea dinăuntru și oglindirea-i în afară, suprapuneri imperfecte ale lumii lor cu toate celelalte lumi cu care iau contact, aborigeni într-un simulacru barbar
plăcerea, dreptul meu din naștere, interzis prin convenții, descoperit pe furiș, vanitatea, păcatul pe care mi-l accept, prințesă mulțumită de ea însăși, care iartă azi mărunțișuri pentru care ar fi pierdut nopți și zile în rând strălucitor. dulceața atingerii se gustă fără vinovății sterpe, aristocrata s-a-ntors la ea însăși înainte să-i poți citi pe chip ezitarea
mâinile, partea din corp cea mai dragă, mereu gata să dea, să primească, s-atingă, s-ofere ajutor, hrană, atenție, plăcere, gardieni mereu fideli, mereu tăcuți, mereu lacomi ai tuturor simțurilor, texturilor cunoscute și necunoscute, familiare și neexplorate încă
singură. drum întreg spre altceva, atributul de care am obosit să fug într-un maraton fără de început și fără capăt, azi o stare. singură. eu cu mine. fără intervenții din afară, necerute. liniște și abandon în propria viață
întregul bate partea. războiul dinăuntru s-a încheiat cu imaginea perfecțiunii. undeva între albastrul cerului și verdele ierbii, amândouă egal inumane, vezi drumul. drumul tău. drumul pe care l-ai uitat. te-ntorci fără s-o iei de la zero, doar de la alt capăt, un capăt neștiut al potecii. mergi mai atent când nu te sperii de ce vine dinăuntru spre tine, noaptea și spaima nu-ți mai sună în urechi a apocalipsă, liniștea-i căldură, nu jale, și tu ridicând ochii spre același cer cu trecutul, o întâmplare
dacă îți cer o țigară întreabă-mă ce se întâmplă cu mine, autodistrugerea carapace comodă în care mă retrag când nu mai văd decât norii deasupra propriului apus
dacă îți spun că am încredere în tine cât să fiu eu însămi întreabă-mă sub câte straturi, câte versiuni contextual acceptabile m-am ascuns. întreabă-te ce din tine mă atrage, mă cheamă către sinceritate
dacă îți spun că mă doare înțelege că durerea e mult mai veche, eu doar am adunat în răstimp curajul rostirii, vorbele plutesc, parte din atmosferă înainte să se dezintegreze
și când nu o să-ți mai spun nimic să știi că asta e pentru că nu pot să-ți spun tot ce aș vrea să știi. ruptura începe mereu cu niște cuvinte. tăcerea doare cel mai tare dimineața devreme
