O adiere timida cu parfum de frunze moarte,

Mi te-a adus aproape in vremi de labirint,

Precedat de-un suvoi de tacere si lacrimi

Ca-n fata celui mai maret fapt de pe pamant

O pata de culoare, un ton de rosu-nchis,

Sau o picatura de gri in ceata,

Un labirint ud leoarca de roua

Celor mai noi inceputuri create,

Nascute ieri din zgomotul muteniei, laborator de viata.

Vezi tu, dragul meu fior de-nfrigurare,

Atunci cand timpul curge-n ambele sensuri

Sfarsim prin a fi Timp nediluat amandoi, cu totii,

Ca niste calde picaturi de ceara alba; e disperare.

Ca dovad-ai povestea

Nevoii-mi de tine, tot mai stringenta

Pe masura ce ma apropiam de tine,

Tot mai reala de la-nceputul vietii, tot mai pline,

Simtind o unda de necunoscut mereu in spate.

Dar stiu ca vezi, n-astept ca sa mi-o spuna nimeni,

Caci elementele primare sunt in noi,

Inradacinate de-a pururi, clipe marunte,

Iar viata pare-un labirint neintrerupt.

Clepsidra-i doar…o punte.

Si ti-as mai spune-atatea!

Nici nu stii

Cat e de-abstracta alianta mea cu tine,

Trecand furis liniile “Rau” si “Bine”,

Taras, in zbor, sau cum s-o mai putea.

Doar uita-te in spate acum.

Suntem doar noi, si tu, si eu, si-o strada goala

Retraind frenetic prima oara,

Ca doi nebuni ce s-au blocat

In clipele trecute, au-innoptat

Pe malurile-n panta ale unui

Trecut taios, si dur, si rece,

Dar de-o franchete infioratoare.

Indepartarea de noi mereu doare,

Chiar daca nu o recunoastem,

Doi orbi ce-s pusi pe glume, aparati de mare,

Al carui simplu alter-ego e Uitare.

Un alter-ego sumbru si nimicitor

            Ce devasteaz-aidoma noptii fara luna

Momentul dulce-amarui cand tot ceea ce se simte

E o nevoie, un dor care te doare

Si singura dorinta-mi e sa simt

Atingerea de neuitat a pielii tale

Si vocea-ti ce ma-mbata cu soapte orbitoare.

…Cand am ajuns in stadiul asta oare?