doctore, nu pot să dorm, mă ține luna într-o parte, îmi agață de degete imposibilul și-mi cântă de leagăn în limbi neștiute
mă învelește în lumini și umbre, reci, tăioase, doar-doar am să rămân lângă ea, geloasă ca o amantă a cărei primă tinerețe s-a irosit în van
luna nu mă lasă să dorm, mă ține trează în căutarea Acelui drum înspre acasă și-mi amintește atunci când eu refuz că-i vremea să mă uit spre înăuntru, că eu port deja în zâmbete și în priviri strămoșii
stai liniștit, doctore, n-am venit nici ca să mă tratezi, nici să mă plâng, insomnia cu origine stelară, selenară mi-e dragă, la fel de dragă ca iasomia. nu-mi caut leac, îți povesteam doar, pentru că știu că tot ce rămâne sunt poveștile și-o adunătură de stele așa că-ți spun povești în timp ce ochii mei se plimbă printre ele, trecând prin gardul rațiunii, din nuiele
ochii mei merg din reflex spre masa noastră. singuratică, pustie, înconjurată de bandă marcatoare de interdicție. flash-uri vin într-o clipire spre mine. ‘au venit fantomele-n vizită’, îmi zic fără s-audă nimeni. ‘Mulțumesc’ e ce spun cu voce tare, cu zâmbet unei casierițe nedumerite. oare mi se vede zâmbetul pe sub mască, sau contrastul cu ochii e nuanță trecătoare cu vederea?
pașii lenți mă duc spre o direcție clară, de neexplicat altcuiva. merg pe drumul pe care-l simt sub tălpi și mai ales sub buricele degetelor, un drum subiectiv, invizibil, clar, de necenzurat, drumul meu.
drumul pe care merg n-are o direcție aparentă, e-un drum spre înăuntru, drum ghidat de lună, stele, ape și păsări prădătoare. pașii îmi lasă-n urmă culoare, poeme-mozaic de pus cap la cap până la o profetică dată viitoare.
în urma ta a rămas zațul abstract al unei povești greșite de la început până la capăt. zâmbet amar la gândul că știam că n-o să-ți fiu niciodată ce ai avut atâta nevoie să găsești în Cealaltă și totuși…am încercat. am încercat, m-am jucat, m-am bucurat de tot ce-a fost și ce mi-ai dat știind că nu-s acolo să rămân. nu-i loc sub soare azi de mândrii viciate, de neputințe asumate, nici măcar post-partum.
nu ți-am scris niciodată un poem, ai rămas doar cu o scrisoare dintre toți doar tu nu ai putut să vezi ce sălbatică tributară simțurilor stă la pândă în spatele fetei bune, retrase, mereu cu ochii triști. și n-ai vrut s-asculți când ți-am zis să nu riști.
ți-ai căutat liniștea, eu eram zbucium, ai sperat la calm, eu eram oceanul și ți-am tot zis, și-ai încercat să-mi smulgi ce nu aveam de dat. griul-șoricel plușat mi-a rămas pe retină, nuanța și textura unei povești lacunare, fără premeditare sau vină.
pașii mei legănați mă mână spre înăuntru de dinainte să știu că mai există și-afară. așa te-am folosit la zidit uși din mine pe care le-aș fi deschis, chiar de-o să doară.
tu rămâi Ana mea cu ochii verzi, bărbatul sacrificat de-o păgână iar eu rămân femeia-hibrid, la graniță între atingere și pulsație, între calamitate și artă, sora mai mică a timpului, cometă ce trece, te-nsemnează, nu iartă, te-ngână una căreia-i poți purta pică dar pe care știi că n-o uiți niciodată care-ți lasă suvenir felul în care îți promite că rămâne, te mângâie și pleacă. pleacă cum a venit, privind în zare peste ce te-ncearcă. vine, îți arată ce poți avea și dispare. ai fost pauza drumului ei, ce trebuie mers în continuare spre lună, spre stele, pe fir cald de soare. în drumul ei disperarea nu-i o valoare.
care visează, moștenită. și cum originea e-o treabă complicată, s-a întâmplat să mă aleg cu trei, împletitură.
visez uneori. vise vii, că am două vieți, una aievea și viața din somn și nu știu care dintre ele mi-e mai viață.
visez diferit. diferit de la perioadă la perioadă, de la etapă la etapă, de la azi la mâine. cartografia imaterială a vieții mele, visul.
și niciodată nu visez alb-negru. am vise în culori vii, aprinse, neon, lumea din visele mele e o distopie cu oameni reali, dar care a luat foc, și pe care stropii de pastel n-o ajută. tardiv…
visez oameni și locuri visez întâmplări. oameni pe care îi cunosc. oameni pe care îi iubesc. oameni pe care îi urăsc. oameni pe care vreau să-i uit. visez.
visez locuri în care-am fost. locuri în care nu am fost niciodată. locuri unde am ajuns pentru prima dată. locurile în care m-a durut cel mai tare. locuri unde a rămas captiv ceva din mine. ceva de neatins și care mă urmează.
visez lucruri care nu s-au întâmplat, și lucruri care se vor întâmpla cândva. am vise ce stau cu mine cu anii, ca niște câini de pază, dresați să nu piardă urma. de ce tocmai ele? de ce mă păzesc? întrebări al căror răspuns nu-l merit.
visele mele sunt ceva magic, o magie de-a cărei rețetă nu vreau să știu, pe a cărei putere o simt și pe care n-am de gând s-o pătez cu jurnale de vise în care să încerc să păstrez culorile, să conserv starea și să ghicesc un înțeles care oricum vine la mine când vrea
visele mele sunt cu mine mereu. uneori vin și-mi vizitează realitatea, am flashbacks cu vise. cu întâmplări. cu amintiri. cu tine.
nici nu mai știu unde e limita, uneori când devin visele realitate și când realitatea se joacă cu mine de-a visul. slalom printre idei și culori. dimineață.
visez uneori o tăcere, copie a tăcerii originare și sora tuturor ce i-au urmat, tăcerea ce e cu mine zi de zi de atâta timp încât o să mă-ngrijorez când nu o să mai fie, tăcerea de când eram încă vie.
visez cum mă întorc în aceeași noapte după care nu am mai putut sălta ochii spre stele. simt că m-am pierdut, că nu mai sunt ale mele. visez cum te țin strâns de mână și tac. cum mă uit în ochii tăi și apoi la stele. ele sunt multe, iar eu am lumea la picioare azi, faptul că trăim sub același cer e nul
am văzut că pot fi sub același cer cu oameni cu care nu mai împart de mult nici măcar o frântură de realitate. și deși încă nu pot trece mai departe, deși încă am nopți în care visele te aduc înapoi pentru câteva ore, realitatea e ruptura ce încă doare
dintre vis și realitate, ea e mai blândă, dar harta se schimbă în lungimi de secundă când visul și realitatea schimbă locurile și mă uit spre cer, gândindu-mă care sunt jocurile, uitând să respir când încerc să pătrund rosturile unor vise ca niște vrăji pe care uit că le fac, unor culori vii de ale căror arsuri nu am leac, unor zile în care nu mă-ntreb de ce tac, unor nopți albe în care îmbrățișările-s descântece, iod peste rana de o fac cuvintele spirală de emoții împletită în propria minte de o inimă care încă speră și simte.
