câteodată, acasă e liniștea
care te lasă să fii cum ești.
de cele mai multe ori însă, acasă e
locul unde urechile aud sunete
uneori inexistente, mesaje
subtile din alte lumi, ochii
trag mereu priviri furișe,
așteptând, alături de mâinile încleștate
să se întâmple ceva. orice. așteaptă cuminți
neprevăzutul. răbufnirea.

câteodată, în mine se naște un gol.
gol de dor.
de cele mai multe ori, însă, doar doare.
golul din mine e fundătura
ce nu-mi dă răgaz sau scăpare,
deși încă îmi spun că n-ar mai fi
gol lăsat de-un trecător oarecare.

câteodată îmi aduc aminte de ei.
de toți bărbații vieții mele
și zâmbesc cu duioșie amăruie
peste umăr.
de cele mai multe ori, însă…regret.
regret că au vrut să mă facă
dintr-o femeie, o statuie.

câteodată, gândul meu merge
agale pe drumul lui Ce-ar fi putut fi.
de cele mai multe ori, însă, se-nvârte în cerc,
și derulează aceleași câteva secvențe
masochismul nu e doar al cărnii.

câteodată, mi-e dor ca unghiile mele
să lase urme pe spatele cuiva și să-i placă. să
mă strângă de gât înapoi, să
mă domine cât timp valul mă duce
acolo unde e nevoie de mine să fiu.
de cele mai multe ori, însă, știu
că sexul n-o să cumpere uitarea
pentru mine. va cumpăra în schimb
nemurirea. pentru el.
bărbații despre care scriu nu mor.
își iau
drumul stângaci spre altceva,
spre o altă dată.

câteodată, în timp ce adorm vreau
să mă simt dominată.
dominată de un alt om,
de un om în carne, oase și instincte neîmblânzite.
de cele mai multe ori, însă, închid ochii
știind că e doar un moment pasager,
volatil, nor pe cer.
și adorm. și, temporar, mor.
îmi văd speranța fugărind nostalgii pe tavan.
azi a fost altă zi în care
n-am putut pune emoțiile mele-n palme nimănui
am căutat iar sclipiri în ochii străinului
doar ca să mă pierd în notele parfumului
de noapte de vară cu fân și stele pe cer.
e-un alt an, un alt iulie, iar eu nu mai sper.