#circumstanțial

Artwork by Potecă pe mare

nu mai dorm, nu mai mănânc, ziua
și noaptea au devenit egale,
două fire răsucite-n cerc

prin vene îmi curge sânge
negru, sălbatic, de păgână
care refuză cu demnitate civilizarea,
vreau
să stau în soarele amiezii leneșă, goală,
cu cana de cafea lângă mine și
mâna unui el doar al meu în păr
și să știu
că n-am nimic altceva de făcut
pe lume

tălpile mele strivesc iarba
de-un verde nevinovat, merg
și nu-mi pasă unde merg,
dacă merg pe potecă sau dacă
am luat-o de aiurea urmărind
o pasăre cântătoare

caut și doar eu știu
ce caut. o dragoste
care să mă facă să văd culorile mai vii,
mirosurile mai tari, sunetele mai
nedeslușite, încâlceală
de simțuri bete, gânduri murdare,
viața
ca o transă din care știi că trebuie,
că ți-ar face bine, dar
nu vrei cu niciun chip să ieși.

caut
ochii pe care să-i pot privi, și să-mi zic
în gând, să nu mă afle nimeni:
da, asta e dragoste, și e a mea,
caut
și cel mai trist e că încă mai caut ceva
ce am avut deja

#pansament

alb, alb, alb.
imaculat, cețoș, perfect, de neatins
alb
și dincolo de tot ce-i alb în mine,
cerul.

răni invizibile cu AN
se adâncesc zi de zi,
zidesc în mine falii
și-o aspră nemurire
dureroasă.

timpul nu vindecă dureri,
uitarea a tot ce-a fost bun
răspândește frânturi
de voce, de priviri, de atingeri
vag, tot mai vag, mai distilat
până când nu se mai disting semnalmente.

nu există medic să despietrească
ființe încremenite de frici.
liniștea din mine nu-i de-aici,

mă caut
în fiecare pansament cu chip și-adresă,
un alt AN de rană-ntunecoasă,
altă stafie ce se simte-acasă
printre dureri și răni și vise ne-mplinite.
șaman e doar uitarea ce nu minte
și zboară liberă de “va fi” și cuvinte

#falie

uși trântite. glasuri. același
zid de sentiment și sentimentalisme.
o frază, nouă cuvinte.
ruptura
crește, și tot crește, și crește.

între noi s-a așternut iarna,
femei
fiecare înfruntând propriul crepuscul.
patru litere cât o condamnare,
presiunea
de a alege: viața ta sau datoria?

neputința crește la sân
falii tot mai mari,
mai crude, mai de necuprins.
fiecare
plâns înăbușit, vorbă reținută se-așterne
literă pe certificatul constatator
al decesului legăturilor afective.

revendicările păstrate pentru sine opresc
orice posibilă reconciliere.
conflictul
erodează tăcut, conștiincios apropierea
dintre elevă și maestre.

oboseala de după plâns adâncește
prăpastia-n care aluneci singură
alege-te, dacă poți.
cine
poate trăi, în locul tău, de două ori?