“te-aștept oricât!”
ți-am zis într-o noapte de vară, în timp
ce două lacrimi paralele-mi ardeau
obrajii, gâtul și toată ființa.
“oricât ar dura. nu-mi pasă de timp, oricum
nu vreau pe altcineva.”
și-au fost
ultimele cuvinte spuse
care m-au durut.
de-atunci
toate cuvintele sunt doar ecouri,
toate durerile, copii
după durerea originară.
dar tu n-ai vrut o femeie
care s-aștepte oricât. ți-ai dorit
o femeie mai bună.
o femeie care nu-ți pune întrebări,
care nu se uită în ochii tăi ca să citească
toate lucrurile pe care nu i le spui, care
nu ridică ochii spre stele în nopțile verii
să lase
stelelor ce-i de făcut cu oamenii
ce i-au greșit vreodată.
de-atunci umbra mea a luat trup de om
și umblă zi-lumină prin tot felul de locuri,
face
nopți albe pe tot felul de poteci neumblate,
tărâmuri
care se ascund în spatele cuvintelor, în
sclipirilor ochilor când simte
crengi de copaci în păr și nisip sub tălpi,
trosnet de frunze și ramuri uscate, ape vuind, se aruncă
în singurele brațe ce au primit-o oricând
plouă
cu stropi mărunți și reci, ca fiecare
amintire a ei cu tine, cioplite-n
marmura roză a unui subconștient îmbrăcat
în valuri de trifoi alb și soare.
azi știe că nu-i minciună mai mare pe lume
ca mitul reîntoarcerii. oricât am vrea să fie
în altfel, unele
lucruri se întâmplă doar o dată.
iar azi, acum, când viitorul s-a întâmplat deja, de mână cu toate fricile ce n-aveau cum să se întâmple, azi, acum,
e prea târziu pentru orice și pentru tot
ce-aș fi putut să-ți fiu.
