Tag Archives: Short Stories

Într-o zi, Orașul ׀ Adoptă un canadian

Posted on by

Pe Alec Bălășescu l-am descoperit studentă fiind, prin cartea sa Paris elegant, Teheran incitant, care mi-a arătat cât de puțin știu, de fapt, despre lumea ce se cască mai la est de noi.

Am aflat de noua carte în preajma târgului Gaudeamus, apucând să pun mâna pe ea abia în preajma Crăciunului. Dacă ar fi să rezum cele două proze cuprinse, ar fi un singur cuvânt: Celălalt.

Cartea e o împletitură frumoasă de povești care îți arată, prin bogăția lor, toate modurile în care poți fi celălalt, dar și toate modurile prin care întâlnirea cu Celălalt poate avea loc. Clădită pe alternanțe între spațiul intim și afișarea în public,  pe geografia reală și simbolică au unui oraș divers, Într-o zi, Orașul este o povestire despre oameni, emoții și întâlniri. Întâlniri între oameni, întâlniri ale oamenilor din diferite părți de lume cu orașul. Cu marele și pestrițul Istanbul, orașul unde toate poveștile își găsesc casa.

E o poveste despre cât de ușor poți deveni chiar tu Celălalt. Despre diversitate, acceptare, despre a-l primi pe celălalt în preajma ta. Poveste la răscrucea observației de teren cu ficțiunea, Într-o zi, Orașul mă lasă să mă întreb cât din fiecare e acolo, cât sunt oameni reali și cât personaje de literatură. La asta ajută, poate, și faptul că povestitorul pare să fi fost acolo, în mijlocul poveștilor pe care ți le spune pe un ton prietenos, de om care împarte ce a aflat cu ceilalți, fără pretenția că ar deține Adevărul.

La polul opus, Adoptă un canadian vine cu o viziune ușor distopică asupra lumii, în care lumea așa cum o știm noi dispare sub ape, rămânând doar câteva enclave izolate. Printre care, da, și România.

E o narațiune deși mai scurtă, mai intensă despre întâlnirea cu Celălalt, și șocul pe care ea îl aduce, anterior adaptării la acesta. La fel de bogată în semnificații, povestirea prezintă întâlnirea unei familii educate de canadieni cu românii satului din Apuseni, unde ajung după ce Canada e scufundată, și ea, sub ape. Șocul cultural, modul de ajustare a unora dintre protagoniști la ceilalți sunt prezente și ele.

Naratorul rămâne însă pe aceeași poziție, de martor care urmează să dea mai departe celorlalți ceea ce tocmai a aflat. Proza lui Alec Bălășescu, la răscrucea terenului antropologic cu ficțiunea, e povestea noastră, a tuturor. E povestea tuturor modurilor în care fiecare din noi poate deveni Celălalt, dar și a tuturor modurilor de raportare la întâlnirea cu acesta.

O carte calmă, tihnită, care captivează și ne arată cu fiecare rând că Celălalt nu e, întotdeuna, de temut. O lectură care, mie uneia, mi-a lăsat în urmă o întrebare: Tu realizezi în ce momente devii celălalt? și pe care o recomand oricui vrea să vadă mai clar printre straturile lumii pe care-o locuim.

Povestea Povestilor

Posted on by

nv5o9c
Era o seară de primăvară ce se pregătea să-și ia adio de la Bucureștiul cel mare și pestriț. Și ce putea să fie mai potrivit pentru a încheia cu bine așa o primăvară decât o petrecere pe cinste, se gândea Oana în garsoniera din Rahova, în timp ce-și aprindea o țigară. Of, și jurase că se lasă…în fine, alta era problema atunci, nu fumatul. Avea o petrecere cu ștaif de onorat, cu lume pestriță, scorțoasă ca un stejar, ipocrita și nițel cam pedantă, și nu știa cu ce să
se-mbrace. Țârrrr!
Sună telefonul. E 4 dimineața, cine dracu să fie? ”Dana”…Danaaaa??
-Oanăăăă, zi-mi că nu te-am trezit!
-Ăăă? Nu, dar ce te-apucă să suni la ora asta, ești bine?
-Da, pune de-o cafea că-s în taxi, vin spre tine! Teeeeeell the wooorld Iʹm coming hooome!
-Mă fetiță…tu ai băut? Zi-i taximetristului ăluia să calce pedala. E d-ăla dubios? Ai ceva de apărat la tine?
-Ce să apăr nebuna lumii, e ok, sunt nedormită doar, nu-ți fă tu griji de treab-asta! Într-un sfert de oră-s ajunsă.
Asta era mai bună ca binele. Auzi, Dana, aia căpiată și conștiincioasă, mereu cu ruj roșu pe buze și-un ”trebuie să” gata de zis. O dilemă-n geantă, niște accesorii glam și e gata de drum! Și acum te trezești cu ea în fața ușii, cântând de zor, la patru dimineața.
-Ciiiiine iubește și laaaasăăăă…
-Lasă tu cântatuʹ ăla, că mă lasă boșorogii de pe scară lefteră! Auzi la ei, penalizare de zgomot! Ha! Da tu ce-ai avut în cap să pleci din partea aialaltă a orașului la așa oră exotică? Intră, intră repejor..
-Am avut un vis ciudat și n-am putut să nu vin să te văd!
-Hai mai lasă-mă! Adică tu veniși că m-ai visat, ai?
-Fix așa! Și ce vis…
-Ce vis mă?
-Păi să vezi. Se făcea că eram la petrecerea aia scorțoasă la care-am stabilit că mergem, iar tu erai acolo, îmbrăcată ca o divă, în roșu, și ca partener luasei pisica!!!
Oana râse din plin, o criză de râs de-aia cu întins pe covor și râs cu perna-n brațe până la epuizare. Nu râdea așa decât atunci când își amintea de vreun fost, așa că o luă pe Dana în brațe.
-Nuuuuu creeed! Ce vis, frateee! Mai e? Mai zi-mi!!
-Ei, și după ce te cerți cu portăreii care nu voiau să accepte ca plus one o pisică ”Nu aveți voie cu animale în interior domnișoară, vă rog foaaarte mult!”, ai plecat cu pisica-n brațe pe covorul roșu, mai ceva ca Angelina, și te-ai dus fix la DJ, căruia i-ai cerut așa, cum doar tu știi, să pună ”bate-un vânt rece din baltă la Chilia-n port”, iar ăla te-a cerut, cu ochii-n decolteul tău, de nevastă!
-Și, am acceptat?
-Dracu mai știe, că m-am trezit să vin la tine să-ți spun!
-Adevărul e că aveai toate motivele…și uite cum mi-ai răspuns la cea mai gravă întrebare: ”eu cu cine merg la petrecere?!”
-Nu…
-Ohhhh, ba daaaa! Ce ziceai că port? Ceva foaaaarte decoltat?
-Da, o rochie chiar!
-Să fie…asta? întrebă scoțând din dulap o rochie roșie de catifea, cu o croială pin-up și un decolteu extravagant.
-Chiar asta! Cum ai știut?
-Păi nu cu tine și cu Vali am fost s-o cumpăr mă, zăpăcito!
-Ba da, așa e..de ea ce știi?
-Că o să vină imediat aici. Trebuie să audă și ea povestea, la muncă recuperează-n altă zi, spuse gesticulând ”ca o divăăă!”, în timp ce-o suna de zor.
-Da Oana, ce e?
-Nu-ți zic nimic, vino la mine. URGENT!
-E șase dimineața…sigur ești bine?
”Dana, fă să pară că plângi când vorbești cu ea, ți-o pasez acum!”, scrise pe-o margine de revistă.
-Uite, ți-o dau pe Dana, e de niște timp aici..
-Vali? Vino repede la Oana, e..oh, Doamne, nici nu pot să descriu! Te rog eu, vino cât de repede poți!
-Aoleu! Mă îmbrac! E sânge, a murit cineva? Mă sperii!!!
-Vino repede, atât îți pot spune!
Așa au reușit s-o păcălească, totuși. Vali era o femeie dintr-o bucată, care-ți spunea întotdeauna fix ce-avea de spus. Le era prietenă bună și, cumva, erau toate același tip de nebună- nebuna de care nu-ți dai seama că e dusă cu capul decât dacă ești la fel de sărit ca ea, sau…când e prea târziu și deja o iubești. În ambele cazuri, constatarea nebuniei e de prisos. Abia așteptau să vină Vali, chit că, în sinea ei, se pregătea fiecare de-o morală pe cinste…ca de fiecare dată!
-Pot să dorm un pic acum? zise Dana cu ochii mari de cățeluș părăsit.
-Acuuuum? Nici gând, Vali tre să ajungă din clipă-n clipă. Îți dai seama ce-ar fi să te găsească dormind? Hai mai bine să ma facem un ibric de cafea…
Bum! Bum! Se auziră bătăi de pumn în ușă, imediat ce Oana intrase în bucătărie să pună apa cu zahărul la fiert.
-Oanaaaa! Zi-mi că ești aici, spune-mi că totul e bine! Danaaaaa!! striga o Vali cu cearcăne, palidă de teamă, părul în zece direcții, haine aruncate de-a valma…ce să mai, o splendoare!
-Aoleu, începe…hai să îi deschidem amândouă!
Le luă pe amândouă-n brațe, bucuroasă și…cam sceptică, cam nervoasă chiar.
-Ce mă bucuuuuur! Nu m-am bucurat să vă văd ca acum niciodată!
-Ahaaa, deci recunoști fapta! îi ziseră fetele într-un cor, râzând.
-Nu că aș avea altă variantă…dar totuși, ce-a fost așaaa de important încât să mă aduceți aici cu atac de panică?
-Aaaa, păi stai să vezi! începu Oana emfatic. Mie mi-a făcut asta Dana, cu un motiv EPIC! Cafea?
-Mai întrebi? Ia, să aud și eu minunea..
Așa că se duseră în dormitorul în care trona Lolita, pisica Oanei, întinzându-se leneșă-n tooot patul, și. puse în semicerc, reluară povestea cu visul, cu petrecerea, cu pisica…
-Și ce visează Dana, aplici tu, așa-i?
-Daaaa! Stai numai să vezi ce blană aș arăta! Mă ajută Dana, tu poți să mai dormi un pic..
-Bravo! Și eu cu ce te-ajut?
-Hai în sufragerie, să vă arăt cum mi-ar sta cu mâța la braț!
Neavând vreo altă soluție de compromis, Dana se conformă- o ajută să îmbrace rochia, pantofii, clutch-ul, părul, machiajul…și, luând pisica în brațe, o trezi pe Vali.
-Uite, așa arătam în visul ei! Nu că e tare?
-Adevăru-i că muream și pe-asta n-o mai văzusem..adică ești decisă, mergi cu pisica la petrecere, între toți scorțoșii ăia?
-Ce-areeee?
Adevărul e că Oana făcuse atâtea la viața lor de când se știau, încât era înc-o poveste de spus. Povestea poveștilor chiar.. Dacă a intrat în ditamai restaurantul Intercontinentalului desculță, cu rochie lungă și sandalele rupte-n mână să-și comande cartofi prăjiți, că-i era poftă, putea să meargă și cu pisica la chermeză, n-o ținea nimeni de mânecă. Sau când s-a dus la bunica unuia dintre iubiți și i-a spus că ea se trage din neam de vrăjitoare, de era să facă băbătia infarct… Și câte și mai câte nu făcuse! Era chiar acceptabilă asta..pentru cei ce-o cunoșteau cel puțin. Dar veni și ziua cea mare, a petrecerii mult-discutate, iar fetele se strânseră toate la Vali, că stătea cel mai aproape de locul întâmplării, să se aranjeze. Oana venise chiar și cu Lolita, ce-și etala fițoasă noua zgardă roșie și L-ul bling-bling purtat ca pandantiv, amuzată nevoie-mare.
-S-a uitat lumea-n metrou la mine de ziceai că-s tot Globusul!
-Și să vezi diseară! Ești sigură că nu vrei să renunți? Încă nu e târziu, să știi..
-Acum!!? Niiici gând! Lolita vine cu noi, o să fie seara fetelor! Uiiiii!
-E clar, a luat-o Brăila în avans…mai bine nu-ți mai povesteam.
-Te uram veșnic și etern dacă tăceai!
-Mă ajută și pe mine cineva cu rochia, se aude Vali confuză, pe-un fundal cam gangsta pentru ce-avea să urmeze
-Hai că te ajut eu! Dac-ai vrut expunere la tatuaj..
Cu chiu, cu vai, când toată lumea fu gata și selfie-urile de rigoare făcute, plecară. Taximetristul chemat se uită un pic în câș, dar nu zise nimic
-”Mai bine te obișnuiești cu privirile-astea, că numai de ele ai să ai parte!”, chicotiră prietenele ei, ironice deja.
-Lasă că nici voi nu sunteți mai breze, zise ea râzând malițios. Și ziceți merci, vă fac de neuitat!
-Domnișoara are dreptate! Mai ales că la petrecerea aia, că toată lumea știe de ea, vin numai oameni scorțoși…afaceriști, diplomați, politicieni, și dumneavostră la patru ace și cu pisica? Chiar așa domnișoară?
-Bre, te văd de treabă, așa că îți zic. Dacă nebuna aia de Albu pleacă peste tot cu găina, Lolita mea de ce să stea acasă? Cu ce e mai presus o găină? Uite ce guler frumos și alb are!
-Așa e, nu zic nu. Am ajuns…ce să zic, sper să vă lase portăreii. Dac-o fi să nu vă întoarceți tot cu mine, o să-mi întreb colegii despre voi. Seară frumoasă!
Ajunseră. Hotelul era uriaș, covor roșu, portărei…exact ca-n visul Danei! Fetele confirmară și intrară, dar rămaseră totuși la ușă, să vadă începutul poveștii. Că Oana era tot acolo, cu portăreii, explicându-le de zor cum Lolita e cea mai nobilă pisicuță, trăită numai în cercuri elitiste.
-Bunicul meu a fost moșier și afacerist sârb bă amărăștenilor, am văzut atâția oameni importanți în casa mea, de nu am timp să-i număr, și nu mă refer la doi negustorași pârliți și un bătrân cu o palmă de pământ toată curtea, așa că la o parte din calea mea, până nu mă enervați mai rău!
-Domnișoară, noi nu avem nimic cu dumneavoastră, puteți intra liniștită, dar nu cu animalul! Ce e atât de greu de înțeles? O să vă găsiți pe cineva acolo, nu vă îngrijorați, că nu e cazul, îi făcu portărelul mai tânăr cu ochiul insinuant.
-Nu mă interesează, Lolita mea vine cu mine! Sau vreți să chem presa? Cred că jurnaliștii ar fi încântați să audă ce probleme are marea lume bucureșteană…
-Vă rugăm mult, fără ziariști! Lăsați oamenii să stea liniștiți la ei acasă, că rămânem fără pâine..
-Vali, eu m-am săturat de negocieri, ce facem?
-Nimic…o să termine curând. Și așa spectacol, nu vezi mereu..
-Aia da! Mai că-mi vine să-i chem și pe scorțoși, că poate se-nviorează și ei așa!
-Să nu-ndrăzniți, fetelor! Să nu credeți că nu v-aud…aproape am terminat cu…ăștia.
Apăsă pe ”ăștia” de parc-ar fi vrut să tune, mângâie pisica, se-ntoarse pe călcâie și se îndreptă spre intrare. Mergea ca și cum ar fi fost cel puțin Angelina Jolie, varianta de Rahova cu pisică adăugată, și efectul fu exact același cu a o vedea pe Angelina lângă tine: rămaseră cu toții interziși. Și erau oameni care văzuseră multe la viața lor, unii cu păr alb deja..degeaba! Fotografii, înnebuniseră, făceau poze de ziceai că fulgeră afară, nu alta! Dar Oana, tot Oana.. Se duse la dj, îl mângâie, și-i șopti:
-Dac-o pui pe-aia cu ”la Chilia-n port”, mă revanșez! Nu știi ce pierzi…
Zis și făcut, că de când aștepta și el, bietul, o femeie ”de lume și viață” printre atâtea așa-zise doamne, i se acrise. Mai că voia s-o ceară de nevastă, că așa femeie vrea el- una care să fie capabilă, la propriu, de orice. Ah, și cum o găsise! Trecu ceva timp, până când un domn, academician după cum se recomandă, poposi la masa lor.
-Sunt academicianul Radu Magnolian, pot lua loc lângă dumneavoastră măcar pentru o vreme? Îmi păreți teribil de interesante..
-De ce nu…zise Dana cam într-o doară. Suntem oricum singure, am venit „ca-ntre fete”
-Înțeleg perfect! Și ce fete…
-Ce fete, domnule? întrebă Vali ușor iritată. ”Să vezi că iar am dat de-un tâmpit de manual,că noi avem talent la asta toate trei..”, își zise.
-Niște fete sigure pe ele. Nu am văzut așa ceva niciodată în cariera mea…trei femei care să vină la o recepție cu un animal pe post de plus one, remarcabil! Nici cineaștii americani n-au putut concepe una ca asta..
-A conceput-o ea în timp ce dormea, râse Oana, arătând-o pe Dana.
-Serios? Cum așa?
-Simplu. Am dormit, am visat, am trezit-o pe Oana la ora patru dimineața, până la 4 și 20 eram la ea acasă, să-i povestesc. Prietena noastră, Vali, a fost anunțată mult mai târziu..
-Eu mereu aflu ultima, dar și ce mi-ați făcut voi azi..lasă! râse profetic.
-Excepțional, viața chiar bate filmul! Se vede că sunteți prietene bune..
-Știm, dar să vedem dacă ghiciți ce altceva mai suntem, râseră ele complice.
-Hmmm…asta e chiar interesant! Designeri?
-Nu. Mai aveți doar două șanse, domnule academician..tic, tac! Danaa, zi-i dj-ului să pună Secunde Reci!!
-Ai tu un trip pe piesa asta..fie. Doar de data asta însă!
-Du-teee!! V-ați gândit?
– Mă dau bătut, nu o să reușesc niciodată să ghicesc.
-Halal academician mai sunteți! Fără supărare! Hai că vă spun eu, zise Vali cu năduf.
-Chiar sunt curios!
-E ea amabilă, noi nu v-am fi spus niciodată, râse Oana.
-Și e ofertă limitată, nu divulg așa simplu. Dacă omul nu ghicește, nici eu nu îi spun, îmi place să fiu rea. Eu și Dana suntem scriitoare, Oana e pictoriță. Mai clar acum de unde, ce și cum?
-S-a explicat absolut totul. Vă mulțumesc mult. Știți, am o fiică de aceeași vârstă cu voi, iar acum îmi pare rău că nu am luat-o la recepție, v-ați fi distrat de minune toate patru…ca fetele, nu?
-Păcat! Eh, nu e totul pierdut, că o să apărem cu taguri în pozele de la eveniment, și ne găsește acolo dacă o să vrea. Până atunci, eu merg să dansez, mi-a făcut plăcere să vă cunosc! Fetelor, veniți și voi?
Și…s-au dus! Dans lasciv, cu un pic de indiferență la balele de pe marginea ringului, câțiva tipi frumușei, dar cam tâmpiți și băutură bună. Plus babete înțepate care se pretindeau ”classy” și care priveau invidioase la tinerețe cum se desfășoară-n voie, depaarte de regulile formalismului. Cam asta a fost, pe scurt, petrecerea. Și-o ofertă mișto pentru excentrica serii. De unde altundeva decât de la o lady, evident..
Să vedeți cum a fost: Stând la masă, obosite de la atâta dans și impresionat, fetele se treziră acostate de o doamnă avangardistă pe cât i-o permiteau vârsta și statutul, cu mers legănat, de țigancă.
-Sunteți sublime fetelor, vă jur! Atât de nonșalante, de cinice, niște parodii vii la adresa societății noastre1 Ah, conu Iancu ar fi așa mândru de voi!
”Altă tâmpită, își ziseră din ochi Vali și Dana, în timp ce sorbiră din pahare…precis tot nea Magnolian ăla a trimis-o!”
-…Îmi amintiți de Proust, de Kafka, de Dali…genial, bravo!
-De toți greii, am înțeles, zise Vali cam iritată pentru o seară de chef.
-Vaaai, și-aveți și umor!
-Totuși, ați venit la masa noastră cu un scop bine definit. Ni-l ziceți și nouă?
-Tu ești pictorița, așa-i?
-Nu, ele sunt scriitoarele, și nu vă recomand să întindeți coarda prea mult cu ele două. Pictorița sunt eu. Dumneavoastră?
-Elisabeta Maria de Bourbon, lucrătoare la Ministerul Culturii, la UNESCO, fost atașat cultural al ICR la Tokyo.
În acel moment, cele trei priviră atent la femeia ce le vorbea. Era chiar frumoasă, îmbrăcată cu o rochie de un roz diafan, păru-i roșcat pe care și Morcoveață ar fi fost invidios împletit cu măreție și chipul machiat discret, doar cât să-i evidențieze ochii cenușii, o făceau o adevărată apariție. ”Mda, singura ființă mișto din toată adunătura asta”, gândeau ele.
-Ne pare bine și nouă. Noi suntem Oana, Dana și Vali, în caz că domnul academician nu v-a zis.
-Eh, așa e Radu, mai tâmpit de felul lui! Am fost colegi de liceu, de-aia îmi permit să vorbesc despre el așa. Vă pot ajuta, fetelor.
-Serios? Cu ce?
-Vă pot înlesni debutul literar, iar ție-ți pot organiza chiar și-un vernisaj. Luna viitoare la Sala Dalles e bine?
-Noi două nu vrem să fim ajutate așa, cu pile. Vrem să facem treabă bună pe cont propriu. Putem.
-Doamne-Dumnezeule, nu! Iertați-mă dacă s-a înțeles altceva…am fost și eu tânără și gata de cucerit lumea, dar nu e chiar roză treaba. Eu vă pot găsi edituri, vă pot promova… Doar vă înlesnesc drumul, atâta tot! Tu ce zici Oana?
-Eu mă bag! Adică din partea mea, și mâine, chiar și-acum! Fraiere sunteți mă, n-am ce zice…
-Noi te susținem oricum, doar că ne e incomod. Avem nevoie de timp ca să cunoaștem omul, costurile ofertei…să știm în ce intrăm, practic.
-Prietenele tale gândesc ca niște afaceriste, și nu e nimic rău în asta, putem fi prietene dacă vreți, fetelor, nu e nici o tragedie. De fapt, aș fi încântată să am așa niște invitate la ceai…dacă vreți, evident.
-Vali, nu știu tu, dar eu ies un pic la aer, poate-mi mai limpezesc gândurile, că-i furtună-n capul meu.
-Vin și eu, mi-ar prinde la fel de bine niște aer proaspăt de afară, cel de-aici a început să de vină cam arid.
Ieșiră amândouă pe treptele hotelului, apoi coborâră în curte, printre mașini. Vali se așeză pe o bordură.
-Ce naiba a fost în capul nostru de am venit aici?
-E două dimineața, dar jur că nu știu. Ori am picat unde nu trebuia și aici se întâmplă ceva care trebuie ascuns, neștiut, ori ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Cale de mijloc nu e. Știi ce? Eu zic să ne cărăm cât mai repejor, că toată treaba asta-ncepe să cam pută. Tu nu vezi că toată lumea se cunoaște cu toată lumea p-aici…în afară de noi? Eu înțeleg că Oanei îi place atenția, dar nu așa. E prea mult, prea brusc și prea roz-bombon ca să fie de bine. Hai, s-o luăm pe nebună cât mai e vreme..
Zis și făcut. Cu chiu, cu vai, o lămuriră pe Oana, care se convinsese singură că are sânge regal în vene și toți ăia de-acolo trebuie să i se plece când apare. Că e cea mai mare trendsetteriță a României. Și câââte și mai câte! Până la urmă, plecară.
Fetele plecară-ntâi la Vali, că stătea cel mai aproape, dar nici acolo nu fu vreun chip să aibă liniște! Primul sună telefonul Danei:
”Auzi fată, nu-mi faci și mie legătura cu prietena aia a ta zoofilă?”, se auzi glasul dogit al fratelui său, Edi. Când se uită mai bine la telefon, constată că nu fusese atât de căutată în toaată viața ei- Facebook-ul explodase de la atâtea mesaje, linkuri, taguri, iar pe WhatsApp, era jale- mesaje peste mesaje. De la ”ești bine?” și până la ”cum ai putut să faci așa ceva, tocmai tu?”, găseai acolo de toate! Se duse la fete, care preparau de zor în bucătărie de mâncare, ca să vadă ce-i cu toată larma asta. Și, ce să vezi…fix aceleași mutre copleșite o întâmpinară în prag.
-Și tu?
-Și voi?
Atunci începură să râdă cu poftă, iar verdictul fu unul pe măsură..
-Fetelooor, voi știți ce-nseamnă asta? zise Oana entuziasmată
-Că am gafat epocal?
-Nu Vali, mai încearcă..hai că poți!
-Că trebuia să fi tăcut eu?
-Da..deși ne-am distrat, să zic adevărul. Mie cel puțin mi s-a părut comic.
-Ție totul ți se pare comic. Vă zic eu?
-Ia
-Înseamnăăăăăă…că suntem vedeteee!!!! Yeiiiiiii!
Nici nu puseră mâncarea pe masă, că sună, din nou, un telefon. Era al lui Vali.
-Alooo? Domnișoara Vali? se auzi o voce mieunată din telefon.
-Da, tu cine ești mă rog?
-Ecaterina. Cati sau Katie pentru prieteni. V-a povestit tăticu despre mine aseară, nu?
-Sper că nu e genul de tipă care pare, îi șopti Oana cât putu de discret Danei, în timp ce era cât pe ce să se opărească cu cafeaua.
-A..da, ne-a zis. Care e treaba?
-Ieșiți azi în oraș? Vreau să îi fac în ciudă pentru că nu m-a luat și pe mine aseară, toată presa vorbește despre voi! Dacă sunteți îndeajuns de mișto, poate o să vă prezint și super-găștii mele, ce ziceți?
-CEEEEE??? Cum adică toată presa???
-Ne vedem peste trei ore la Casa Vernescu să vă povestesc, în caz că știți ce e aia. Pupiiii! Și-a închis.
-Yep. Ghinion.. Fetița lu tăticu e la fel de proastă ca el. Ei, măcar știu că ne distrăm și noi! Cât e ceasul?
-Două jumate, tre să fim acolo la cinci.
-Atunci ia hai noi două acasă, ne tragem niște țoale la marea caterincă pe noi, și vă aștept la mine, zise Oana cu o mimică de mareșal Antonescu constipat.
-Decretași tu acum, ah? Ok, mie-mi convine. La tine vin imediat ce mă-mbrac, să stabilim tactica. Tu, Vali?
-Promit să nu mai întârzii…prea tare. Paaaa!
-Dacă a zis ea asta, e clar…fuuuuugi! râse Dana.
Timpul trecu, iar fetele se prezentară la ușa Oanei cu jumătate de oră înainte de întâlnire, să discute ce și cum. Prima apăru Dana- coc de-a valma, nemachiată, pantaloni scurți de blugi (practic niște blugi tăiați la plictiseală), tricoul ei ”dope” cu mesaj
”Iʹm from the jungle with the concrete streets,
You donʹt wanna rumble with the real O. G.ʹs”, ruj roșu și muuult bling-bling. La maxim zece minute, apăru Vali- și ea sărise de la tipa cu ștaif în teniși, tricou cu cap de mort și pantaloni scurți, plus trademark-ul său, rujul vișiniu, aproape negru.
-Deci sunteți pregătite, daaaa?? Hai să vedetiiiim!!!! zise Oana-n gura mare, sărind să le ia în brațe.
-Hai să fim remarcabile până la capăt, nuuuuuu?
-Clar!
Ajunseră mai devreme, ba chiar o mai și așteptară ceva timp. Ce să vezi…o păpușă înaltă, blondă, cu toate atuurile unei ”pisi” de comitet: silicon, botox, sprâncene desenate și ”bronz” portocaliu, asortat la rochia roz strident, cum altfel? Fetele se uitară puțin la ea, apoi una la cealaltă, și le fu clar ce au de făcut. Neclar era ce căuta mimozica cu jumaʹ de tonetă de ziare în brațe totuși..
-Bună fetelooooor! Scuzeee, știu că am întârziat, dar ziarele-astea nu veneau aici singurele, nuuu? Eu sunt Katie. Voi nu vă mai prezentați, că vă știu, am citit articolele despre voi pe nerăsuflate, la cafeluță cu prietenele mele. V-am zis că am o suuuuper-gașcă, nu?
-Da. Și ce ziceai că scrie în tot teancul ăla de maculatură?
-Macu-ce? Ce cuvânt e ăsta? Vorbiți și voi normal, că nu e cool să o arzi geek..dăăăăă!!!
-Ooook, zise Vali. Maculatură înseamnă hârtia folosită pe care o duci la reciclat. Reciclarea știi ce e?
-Da, mi se pare scârbos. Voi chiar faceți asta și credeți că hârtia e fabricată din copaci? Ce fraiere sunteeeeeți!
Titlurile de can-can curgeau valuri: ”Cine sunt artistele care au făcut valuri la petrecerea diplomaților!”, ” Privește AICI cât de lasciv dansează!”, ”Scriitoarele au refuzat oferta fostei ambasadoare culturale la Tokyo!”. Practic toată evoluția lor în decursul orelor petrecute acolo a fost monitorizată și…consemnată! D-aia toate telefoanele, mesajele, și-n general toată brambureala de dimineață. Dar…cum să scape de ea?
-Faaată, deci ați fost mega-jmeeeen! Fițăăăă! A zis fratele meu drag, Capatos, că vă așteaptă la el! O să vă duceți, da?
-NU! răspunseră trei ca una.
-Serios, mai există lume care nu vrea să apară în emisiunea lui? Ce fel de fete sunteți voi, fatăă?
-Sincer, noi nici n-avem televizoare. Sunt inutile.
-Și voi ce faceți? Cum adică nu vă uitați la televizor?
-Păi la muncă, citim, scriem, pictăm, ieșim în oraș, dormim una la alta…avem vieți prea pline să ne mai uităm și la tv.
-E trist că tu nu vezi nimic mai mișto de făcut în casă când ești singură decât televizorul…e groaznic chiar! zise Oana, șocată de cât de proastă le era interlocutoarea.
-Nu pot să citesc, adorm imediat. Oamenii care scriu cărți ar trebui arestați toți, ne chinuie degeaba! În loc să merg la solar, stau să-l citesc pe Dostoievski, îți daaai seama! Nu, nu știu cine e nenea ăsta, dar am auzit de la tata de el.. Îmi sună telefonul pisiiii, ies să vorbesc cu ubitul.
-Bă! Ce facem cu monumentul ăsta maică? Fătuca e prea proastă să existe, încă sper că visez urât. Eu deja îmi fac planul de plecare, zise Dana, dar nu știu cum să-mi fac eschiva.
-Ce eschivă mă ființă? Ți se pare că nu ne-am luat destulă țeapă pe azi? Mor cu vita asta de gât, la cât de imbecilă e!!! Zi și tu Oana, merită efortul?
-Neaaah, nu e ea de noi, ziseră toate-n cor, lăsând-o pe diva intelectuală în ditamai restaurantul, care abia se întorsese de la vorbit cu ubitul la telefon. Scuze pisi, noi trebuie să mergem la job totuși..mai vorbim.
-Aaaa, daaa? Chiar credeți că nu știu ce ați vorbit voi de mine? O să-l rog pe tăticu să vă dea afară, oriunde-ați lucra! Proastelor și rapandulelor ce sunteți!!
-Daa, bine, cum zici tu! Fetelor, mergem la locul nostru?
-Hai, că dacă mai discut mult despre Zăvo și Dior îmi scade IQ-ul cu minim 10 puncte, zise Vali-n gura mare. Și dac-aude, ce?
Așa c-au plecat amuzate, lăsând blonda să plângă-n voie. Aveau să facă niște opere de artă remarcabile pe tema asta. Dacă nu se cunoșteau, n-ar fi crezut o iotă, dar așa nu le rămânea decât să ridice din umeri și să râdă isteric ori de câte ori auzeau cuvântul magic- remarcabil. Ce texte avea și nea academicianu ăsta, domne…parcă taximetristul, deși bătrân, era mult mai mișto totuși! Daaa, sigur!

Noapte cu soare

Posted on by

Image

Era iarna. Iarna si, cu toate astea, soare. Da, vezi tu, iarna era pe sfarsite. Altfel, ai fi putut jura ca timpul s-a oprit in loc si n-avea sa mai plece din locul asta vreodata. Ramanea acolo, in satul colorat in cenusiu si mocirla. Timpul trecea lent pe-acolo, rar
intamplandu-se ceva cu-adevarat notabil. Caci, intre doua anotimpuri, asa masurau oamenii vremea, scurgerea ei- in intamplari.
Si oamenii..Oamenii nu erau oameni. Erau arhetipuri, personaje, fatete, dar din oamenii intregi, adevarati, nu mai ramasesera nici macar unul. Unii-au plecat, altii-au murit, iar altii, putini din fericire, au devenit la fel ca restul, cenusii.
Aveam soarele-n spate, cu razele captate toate de gluga cenusie, si mergeam la vale. Vedeam apa ce facea griul asfaltului sa semene cu o bucata de catifea, in timp ce masuram, cantaream din ochi aidoma unui judecator iscusit totul- case, oameni, zapada, cerul, padurea, interiorul. Magazinul Profesorului se-nchisese, vestind parc-o viitoare pustietate, iar oamenii se balaceau in aceeasi saracie ascutita care ajunsese, in rastimpul in care nu ma mai vazusera, sa le lase cicatrici adanci pana si pe chipurile candva netede, goale cu totul.
Ca pana si ochii le erau goi acestor asa-zisi oameni. Si, in general, erau goi toti. Goi pusca. Era ceva tragic, ceva nemilos si infiorator in nuditatea asta absoluta, absurda si gregara. Ma duceam la vale, spre ceea ce vedeam a fi parte din radacinile mele. Prinsa intre doua lumi, inca aveam curajul sa refuz orice tangenta cu valorile si normele lumii gri din care abia reusisem sa ies. Imi luasem de una singura permisiunea de a vedea lucrurile altfel decat ei, si, in general, de a le vedea.
In lumea in care imi aveam, de bine, de rau, radacinile, pana si cerul era altfel, era diferit. Norii erau, cel putin seara, gatiti in nuante felurite, ce acopereau tot spectrul, de la portocaliul scapat definitiv de sub control, la rosul visceral. Asa stiai ca e apusul de altfel. Asa si dupa dangatul de clopot ce venea dinspre biserica. Oamenii nu foloseau ceasuri, le purtau doar ca s-arate ca au. Cerul, nici macar dupa rasaritul lunii, nu era indigo. In lumea ce ma adoptase, in schimb, o data cu venirea apusului, nuanta molcoma si senina de azuriu, poate singurul lucru ce unea cele doua lumi, altfel la poli opusi, se stingea.
Mergeam gandindu-ma la culorile ce le avusese lumea asta candva. Ma gandeam la cum o fi aratat lumea asta pe vremea cand Nas trecuse si el, ca un novice, in galeriile prafuite ale personajelor atemporale, ce-au sa treaca din gura-n gura peste atatea alte generatii, asa cum s-a intamplat de-atatea alte ori. Asa au ajuns sa fie toti cenusii, toti identici- trasatura de arhetip, de personaj, de ne-om li s-a transmis prin siretlic, prin aer, ca un microb, prin povesti la gura sobei.
Eu sunt Ela, si nu stiu ce m-astept sa gasesc la tine de-ti spun toate astea. Ah, si nu
m-asteptam sa ai o canapea in camaruta asta. E totul atat de freudian…ah, dar sa continui. Am mers si-am si ajuns. In bucatarie, pe geam, se vad doua siluete. Sunt ele, Tina si Vera, doua dintre radacinile mele umane. Intru, le iau in brate- au amandoua ochii tristi. Imagineaza-ti numai: doua perechi de ochi mari, negri si tristi.
-Ce e ma cu voi? le-ntreb, cumva prevazand raspunsul.
-Ce sa fie..ce stii. A venit iar aia ca sa faca pe lupul moralist. Ca de ce n-are Tina note mari, ca de ce nu vreau eu la facultatea de medicina..Doamne, si cand o vedeam rosie la fata, cu paru’ ala zbarlit in toate directiile, urland ca o salbatica la noi, ca si cum am fi noi vinovate de toate neimplinirile ei..N-o mai suport, ma intelegi??
-Da, i-am zis cu o voce franta, stiu cum e dar stiu si ca va fi bine, le spun jucandu-ma cu parul lor. Mereu m-a lasat muta durerea altora si, de obicei, durerea celorlalti ma doare cu mult mai mult decat o face a mea.
Am stat, am vorbit, am desenat si..am plecat. Am plecat cumva daramata pe dinauntru, gandindu-ma la ce monumente sublime ale durerii sunt copilele astea doua. Norii erau un roz din cale-afara de aprins, amestecati cu cateva tuse timide de gri, care in combinatie cu albul zapezii si mirosul de lemn vechi si umed al gardurilor conturau un tablou de-a dreptul sinistru. La intoarcere, doi batrani crispati de vreme stateau la birt, de vorba, cu linistea celui care nu mai asteapta nimic de nicaieri. Trec, cu ochii pe cer si cu gandul
de-a nu ma mai intoarce vreodata, gand vechi de altfel. Mergeam cu pas intins si poate nu m-as fi oprit de n-auzeam o voce undeva in spate:
-Salut! Ce faci?
Am tras aer si i-am raspuns, desi in mintea mea se-nvalmaseau atatea.
-Bine, de la fete, tu?
-Eu cum ma stii. Sau, in orice caz, aproximativ. Dar nu prea pari nici tu schimbata.
-Ar trebui? il intreb cu-n zambet amar pe intiparit pe buze.
-Ei, Doamne, nu! Stii prea bine, noi te iubim oricum, fie ca te schimbi sau nu. Stii doar cat ne esti de draga.
-“Noi” ? “Ne” ? Care “noi”, de unde-atata?
-Cum care “noi” ? Noi, oamenii tai de-aici, pe care i-ai lasat la vatra.
-Ah. Voi..Ciudat. N-am avut niciodata impresia c-as conta pentru comunitatea asta, sau cum va place voua sa-i ziceti. Sau pentru voi oamenii conteaza si sunt pretuiti doar atunci cand pleaca sau cand mor?
-Esti rea. Doar atunci ne amintim de ei, doar ne stii firea, ne-o stii prea bine. Tu ai plecat…de tot?
-Da. N-am ce mai cauta aici, nu mi-e locul. Si da, v-o cunosc prea bine, dar n-am
inteles-o niciodata.
-Pacat, erai…altfel.
-Stiu prea bine, de-asta si plec. Hai c-am ajuns la poarta. Poate mai vorbim. Pa!
-Bine, pa! Cu siguranta mai vorbim.
-Daca zici..
Am deschis poarta si-am intrat. Am luat scrisoarea ce se gasea-n cutia postala si-am inceput sa urc ulita jilava cu pasul sigur al omului care stie ce-are de facut de la acel moment incolo.
Cand am ajuns, deja se-ntunecase. Am aruncat o ultima privire satului de case pitite printre dealuri si-am inceput sa ma gandesc. M-asculti?
-Da, n-am pierdut nimic, continua.
Ma gandeam la omul cu care m-am intalnit in drum spre casa. La cat l-am iubit, la cat
l-am dorit, la cat l-am plans. As fi dat orice sa nu mai stiu nimic, dar parca-mi e mai bine. Parca-mi pare bine sa-i vad degradarea aflata-n plin apogeu, sa il privesc in fata acum insexpresiva. Mangai scrisoarea si-ncerc s-o deschid fara sunet. Reusesc s-o deschid, reusesc s-o citesc.
Imi spune ca e norocos sa ma aiba, ca sunt de neinlocuit si ca o sa-mi fie mereu alaturi. Nu-mi venea sa cred ca pot fi, pentru cineva, de neinlocuit, indispensabila.
Stii, n-am inteles niciodata de ce se sperie oamenii de intuneric. De intuneric si de noapte in general. De ce le asociaza intotdeauna cu Raul. Nu s-or fi plictisit de cliseul asta rasuflat? Mie-mi place noaptea, as putea spune ca e anotimpul meu preferat chiar.
Ador linistea aia specifica noptilor tarzii, e-atat de..de naturala, de fireasca! Si-ntunericul e, intotdeauna, un val din cale-afara de moale, ce invaluie si cucereste totul in jur. Merg incet prin casa, pe dibuite, sa nu m-auda nimeni. Intreaga casa si, in general, intreaga asezare era invaluita-n negura si calm.
Ma gandeam la ce-avea sa urmeze, plimbandu-ma prin casa, mangaind intunericul cu podul palmei si cu varfurile degetelor.
-Am sa plec. Departe, de tot.
-Da, insa e asta o idee buna?
-De ce n-ar fi, ce sa fac aici? Sa mor? Sa ajung si eu ca astia, cu privirea goala si cu fruntea-ncruntata? Lumea mea nu-i nici pe departe o lume gri, sau o lume a portilor inchise cu lacat, nu. Mie mi-e sete de culori, de viata, de realitate, nu pot trai altfel, nu pot trai asa! Nu..o sa plec. O sa plec si-o sa-mi gasesc lumea care sa ma adopte, o lume care sa ma primeasca si care poate chiar sa ma iubeasca, intr-un final.
-Bun. Si daca n-o vei gasi? Atunci ce?
-Atunci o s-o creez eu, din nimic, de la 0. O iau de la geneza, oriunde dar nu aici. Va fi o lume cruda, vie, colorata si carnavelesca, o lume cum asta n-o sa fie niciodata. Da, va fi o lume frumoasa, stralucitoare in cruzimea ei, una ce nu va cunoaste nici pic de linearitate.
-E bine ca speri. Tu fa ce vrei, ce crezi de cuviinta, insa nu vei putea spune ca nu te-am avertizat. Ramai cu bine!
La capatul acestui acestui sfasietor monolog interior, m-am gasit in curte, plangand, tremurand, mangaind zapada. Inalt ochii sa mai vad o data Cerul, acel Cer care m-a tinut captiva-n lumea asta lineara, si pentru prima oara dup-atatia ani, am simtit un fior rece strabatandu-ma- erau toate fricile mele care, desi captive-ntr-un sipet, reusisera sa evadeze, si-acum se razbunau ruinand si ultimul boltar de liniste ramasa. Asa ca mi-am luat palaria gri din cui si-am plecat. Stii de ce te-am ales tocmai pe tine sa-ti spun?
-N-am nici o idee. Chiar, de ce?
-Fiindca esti la fel de linear si de gol ca ei. Stii, uneori e reconfortant. E ca o intoarcere la geneza, sau cum vrei tu sa-i zici.
-Aha. Inteleg, ii zisei eu, uitandu-ma spre ea. Nu pot spune c-ai facut o alegere buna sau nu, doar timpul va putea decide. Si?
-Si-am plecat. Dus-am fost! Am plecat, asa cum ma vezi. M-am dus, ca mai toti tinerii generatiei mele, in capitala, sa-mi caut viitorul.
-Si?
-Si l-am gasit. Era chiar dupa colt, la iesirea din metrou, parca ma astepta. Un viitor inalt, brunet, cu ochii violeti.
O priveam, cu ochi mari, cum statea cu mainile-n poala si-mi povestea toate astea la lumina unui bec mai chior si cea care se revarsa alene pe fereastra. Eram terapeutul cu cel mai saracacios si mai indepartat cabinet si mi se parea totul atat de bizar, atat de multa incertitudine era-n alcatuirea ei..si eu, un vlajgan cu pielea palida, stateam, pentru prima si cel mai probabil ultima data confuz in fata unei paciente. Si poate m-as mai fi gandit la multe, daca nu-mi destrama visele cu glasu-i de cristal.
-Dar n-a durat. Nici nu ar fi avut cum, eram prea diferiti. Si-n plus, la mine totu-i facut ca sa fie, mai devreme sau mai tarziu, distrus.
-Nu as spune asta dac-as fi tu, dar continua, ii spusei cu voce tremuranda, cumva aproape temator cand am vazut insusi Soarele oglindit in ochii ei. Dar nu era un soare banal, rotund si fierbinte, ci linear si efemer, ca focurile de-artificii ce luminau ades orasul.
-Lumea..Lumea am gasit-o. Nu fizic insa. Am gasit locul unde un asemenea demers ar putea nu doar prinde contur, ci fiinta de-a dreptul. Asa ca, m-am pus pe creat. Ce-a iesit, iti povestesc in alt context, alta data.
Si-a plecat. A plecat lasand usa-ntredeschisa, ca o promisiune a ce-avea sa urmeze. Iar eu..eu am ramas acolo, ascultandu-i cuminte cadenta pasilor pe trepte si gandindu-ma la cate comori mai avea de scos la lumina creatura asta, atat de frumoasa in ciudatenia ei remarcabila. Si-am realizat ca, in marea ei poveste, nu-s nici mai mult, nici mai putin decat un biet paragraf. Un paragraf mic si amarat ce-asteapta sperand cuminte sa il mai mangaie o data cu privirea, pentru ultima oara.