Tag Archives: dystopia

#fantásia

Posted on by

fantezie. fantasmă. fantasmagorie. agonia
lumi
care se întâlnesc fără să se despartă,
visul
a spart deja granițele cu realitatea,
invazia are forma zilei de mâine,
Șeherezada stă derutată într-o
poveste orientală sucită, distopie, citește
în cafea; sfârșitul
nu mai e nici măcar previzibil,
fericirea se mută la mituri personale

un apus, două apusuri, dor
de portocaliul cu subton de roz celest
ce-a păzit nașterea unei povești,
durerea
de sub stern se întoarce spărgând ușa,
cu zgomot, se separă
de liniștea cu care a plecat. prietenie
unilaterală, indivizibilă de ritmul vieții.

o dimineață, două dimineți, ceață.
reflexia din oglindă e tot
ce mai recunosc. corpul meu
singura realitate controlabilă.
cum am ajuns
să nu mai văd decât dezastru
în propria viață?

vina devine materială, un zid
de care mă izbesc cu toată ființa.
6 litere și datoria
de a rămâne. acum mai mult decât oricând
tot ce pot face-i să rămân pe loc
chiar și atunci
când nimeni altcineva nu mai rămâne
mai ales atunci…

fantezia se termină cu mirosul
de pâine caldă și cafea. realitatea
mușcă din ființa mea, lup tânăr și lacom

nu judec. ai plecat
înaintea singurului moment
când aș fi avut nevoie să rămâi,
azi văd lumea cu proprii ochi și știu
că viața mi-a fost miză într-un joc de demult
și că într-o bună zi o să mor,
ca toate femeile din neamul meu,
înecându-mă cu adevărul,
captivă-n propriul suflet pe care
n-am apucat la timp să-l pun pe mut.

Într-o zi, Orașul ׀ Adoptă un canadian

Posted on by

Pe Alec Bălășescu l-am descoperit studentă fiind, prin cartea sa Paris elegant, Teheran incitant, care mi-a arătat cât de puțin știu, de fapt, despre lumea ce se cască mai la est de noi.

Am aflat de noua carte în preajma târgului Gaudeamus, apucând să pun mâna pe ea abia în preajma Crăciunului. Dacă ar fi să rezum cele două proze cuprinse, ar fi un singur cuvânt: Celălalt.

Cartea e o împletitură frumoasă de povești care îți arată, prin bogăția lor, toate modurile în care poți fi celălalt, dar și toate modurile prin care întâlnirea cu Celălalt poate avea loc. Clădită pe alternanțe între spațiul intim și afișarea în public,  pe geografia reală și simbolică au unui oraș divers, Într-o zi, Orașul este o povestire despre oameni, emoții și întâlniri. Întâlniri între oameni, întâlniri ale oamenilor din diferite părți de lume cu orașul. Cu marele și pestrițul Istanbul, orașul unde toate poveștile își găsesc casa.

E o poveste despre cât de ușor poți deveni chiar tu Celălalt. Despre diversitate, acceptare, despre a-l primi pe celălalt în preajma ta. Poveste la răscrucea observației de teren cu ficțiunea, Într-o zi, Orașul mă lasă să mă întreb cât din fiecare e acolo, cât sunt oameni reali și cât personaje de literatură. La asta ajută, poate, și faptul că povestitorul pare să fi fost acolo, în mijlocul poveștilor pe care ți le spune pe un ton prietenos, de om care împarte ce a aflat cu ceilalți, fără pretenția că ar deține Adevărul.

La polul opus, Adoptă un canadian vine cu o viziune ușor distopică asupra lumii, în care lumea așa cum o știm noi dispare sub ape, rămânând doar câteva enclave izolate. Printre care, da, și România.

E o narațiune deși mai scurtă, mai intensă despre întâlnirea cu Celălalt, și șocul pe care ea îl aduce, anterior adaptării la acesta. La fel de bogată în semnificații, povestirea prezintă întâlnirea unei familii educate de canadieni cu românii satului din Apuseni, unde ajung după ce Canada e scufundată, și ea, sub ape. Șocul cultural, modul de ajustare a unora dintre protagoniști la ceilalți sunt prezente și ele.

Naratorul rămâne însă pe aceeași poziție, de martor care urmează să dea mai departe celorlalți ceea ce tocmai a aflat. Proza lui Alec Bălășescu, la răscrucea terenului antropologic cu ficțiunea, e povestea noastră, a tuturor. E povestea tuturor modurilor în care fiecare din noi poate deveni Celălalt, dar și a tuturor modurilor de raportare la întâlnirea cu acesta.

O carte calmă, tihnită, care captivează și ne arată cu fiecare rând că Celălalt nu e, întotdeuna, de temut. O lectură care, mie uneia, mi-a lăsat în urmă o întrebare: Tu realizezi în ce momente devii celălalt? și pe care o recomand oricui vrea să vadă mai clar printre straturile lumii pe care-o locuim.

#fluid

Posted on by

undeva, cineva
își plânge toate lacrimile
deodată.
un plâns isteric, tragic, tremurat,
înăbușit de propria suflare,
amplificat până la râs de disperare.

căldura s-a dilatat într-atât
încât s-a lichefiat până și ea.
se scurge lent
de pe vârfurile părului pe umeri,
lichid gros, auriu, o miere
care mângâie și care arde,
nepăsare.

se duce mai departe
pe talie, pe coapse,
alintă și mângâie, și arde
și parcă nu mai e nimic
în jurul gol, epurat de simboluri,
magia sclipitor-otrăvită
a tot ce-ar fi putut să fie
pe care o picuri în tot ce faci
de ani de zile, între două apusuri
deschise la nasturi de interpretare.

lumina rupe fluidul
în mii de fâșii confuze,
fiecare reflectând cu totul altceva
și fiecare reflexie fiind perfectă, reală.
cum poți sfâșia un lichid
cel mai probabil nu voi afla,
dar am văzut cum lumea a
căzut de pe umeri înainte
ca cea ce-o căra să poată
gândi să încerce să salveze ceva.

simțul identității se dizolvă și el
într-o mare de lumini și regrete,
epurare etimologică a emoțiilor
trecute gospodărește prin sita cea fină
până când uiți să-ți mai pese
de cine ești sau ai fost sau poți fi.

viața întreagă se coagulează
ca un fluid în jurul vasului,
infidel timpului și indiferent locului
zâmbetul îngheață pe buze
ca un cuvânt nezis, pitit de frică.
și ceva atât de ordinar cum e
să simți devine apa vieții
care separă viii de morți
și zilele de nopți
la fel de albe ca lumina
care cândva a făcut fâșii lichidul

corpul tău nu e doar al tău
e corpul tuturor lichidelor
e casă pentru atâtea emoții,
pentru toți fiorii pe care poți să-i simți,
pentru toate lacrimile care ating obrajii.
e acasă al bătăilor unei tobe ascunse
cu grijă înauntru.
nu se face să îi surpi temelia cu un nu.

să furi casa atâtor locatari aprigi,
care dau năvală ca hunii,
care te posedă ca unii
ce nu și-au cunoscut străbunii,
care-și fac Acasă din dimineți
cu tine și lumini ce încearcă
să ajungă la ei, să-i încălzească

corpul tău nu-i doar al tău
cu fiecare nu zis, cu fiecare zi
în care te urăști, în care
refuzi orice ar putea să fie
lichidele magice, locatarii tăi
mai îngheață un pic,
mai plâng un pic,
mai sunt sfâșiați o dată,
acum în bucatățele mai mici,
mai mor puțin.

abia așa înțelegi cum cineva
își plânge toate lacrimile deodată.
sunt lichidele care încearcă
să-și salveze casa.
să apere toba care
încetează să mai cânte sub piept.

iar acum lumina care cade pe sâni
nu mai are sens pentru nici o privire,
pentru că tu, om-casă,
te-ai obișnuit prea mult să te doară
tot în tine, doar pe tine
și zi după zi vezi cum nu-ți mai pasă,
cum nu mai ai nimic de pus pe masă,
cum lichidul magic, mieros, cu sclipici
și iz de iasomie, care îți făcea ochii
să sclipească în soarele lumii ăsteia
s-a mutat. sau te-a abandonat.
da, până și el a făcut asta

așa au ajuns ochii
ce luminau fețe și locuri,
gânduri și stări, cândva,
să privească altundeva.
într-o altă parte unde
sufletul tău, înghețat, e deja.
corpul tău însă a rămas suspendat
aici, victima colaterală a unui balans cinic
între un trecut axfisiant în înălțimea lui,
și un azi aproape sfidător de inert.

aici timpul a fost cedat
la un partaj ce nu s-a întâmplat niciodată.
iar acum corpul se plimbă printre spații albe
cu toți scheleții în urma lui deodată,
caravana sinistră a ce era o viață violent contrastantă.
uneori nu-i nevoie să mori, poți trăi și moartă.