De cele mai multe ori, viața ne curge lin și fără incidente, dar din când în când, parcă tocmai pentru a ne arăta că suntem vii, vine o vreme despre care s-a vorbit și se va mai vorbi- vremea bilanțului. Dacă ar fi îmi fac socoteala, aș zice că cel mai important lucru aflat, sau, mai în clar, lucrul pe care-l simt ca fiind cel mai important din tot ceea ce știu, e reciprocitatea în interacțiune. Sau, cum zic anglofilii, it takes two to tango. Pentru că nici în tango, nici în viața cea de zi cu zi, mult mai lipsită de spectaculos, nu se poate întâmpla nimic bun fără reciprocitate. Iar de asta nu te convinge nimic așa cum o face o ruptură, indiferent de natura legăturii respective. Pentru că, și aici apare o problemă majoră ce ține de educația populației, relație nu are și nu trebuie să aibă doar o conotație amoroasă. Nu. Ai foarte multe relații cu foarte mulți oameni- cu tanti de la chioșc, care te anunță când au mai adus snacks-urile tale favorite sau îți oprește pâinea, cu poștașul, cu colegii de muncă, familia, persoana dragă, societatea. Alea toate-s relații și funcționează, cu mici variațiuni pe-aceeași temă, după aceleași resorturi.
Dacă aș găsi un fir roșu ce leagă toate rupturile din lumea asta, acela ar fi neprevăzutul. Nimeni, chiar dacă uneori simte că lucrurile nu mai merg așa cum obișnuiau s-o facă, nu va crede că acea relație va fi un eșec. Nu, a altora, poate, dar a lui ? În nici un caz! Asta le și face să fie evenimente dureroase fără excepție, indiferent de tipul de relație aflat în discuție, gândul că nu, nu ți se va întâmpla tocmai ție. Dar…
Pentru indiferent ce relație e nevoie de doi oameni. De doi oameni care să contribuie egal. Care să dea și să primească în aceeași măsură timp, energie, resurse, afecțiune, încredere, respect, grijă. Dezechilibrul apare atunci când cei doi își împart rolurile- doar unul dă și doar unul primește. Așa se ajunge la finaluri dramatice, presărate cu ranchiună și vorbe grele, de multe ori regretate ulterior. Prin împărțirea rolurilor. Pentru că, odată cu ea, apar alte două elemente- sentimentul de ”mi se cuvine” și sentimentul de ”așa trebuie/ e cel mai bine,” ambele la fel de sinistre și toxice pe termen lung. Dar, pare-se, e inflație de super-eroi, fiindcă văd tot mai mulți oameni care se avântă în legături unilaterale, oferind tot ce pot da la momentele respective, fără să privească sau să țină cont și de disponibilitatea celeilalte persoane, convinși că, prin generozitatea lor sufletească, vor face diferența. Ei cad primii în spinoasa capcană a relațiilor toxice, unde singurul deziderat al celuilalt e să profite de ceea ce oameni ca ei au de dat. Și, evident, sunt ultimii care aleg să renunțe la relația respectivă.
De multe ori e muncă de Sisif să-ncerci să te prinzi care-i cine. Până la urma urmei, și drumul spre iad e pavat cu intenții bune, deci de ce ne-ar mai mira viața? Cu toate astea, atunci când rămâi unul pe-un drum de doi, primele lucruri care te izbesc sunt speranțele. Sau, mai degrabă, ecoul lor asemănător cu cel al vaselor sparte. Pentru că ruptura nu e despre celălalt mai niciodată. Ne place sau nu, e despre noi, despre investiția noastră care-a falimentat. Despre cum credeam că vom fi mereu ca atunci când ne era bine, cum celălalt, acum parcă la ani-lumină de noi. Despre cum credeam că totul o să decurgă lin și la bătrânețe ne vom povesti nepoților la un ceai (ok, ok, poate dres cu o urmă de cognac, de dragul tinereții cândva sălbatice!) gafele și aventurile noastre, cu detașarea și nostalgia aduse de timpul ce-a trecut. Despre cum vom fi martori fericiți ai tuturor momentelor importante din viața celuilalt, cu sprijin necondiționat în caz de bucurie gălăgioasă și întristare mută. Nu mai rămâne decât furia născută din înșelare în urma rupturii, și ceva amintiri pe care, tot din furie și revoltă, le punem inițial în borcanul cu balast emoțional. Deși pe nedrept, pentru că vorbim de ceva diferit. Dar, din câte se poate băga de seamă, celălalt, partenerul de tango relațional, n-are nici pe departe un rol activ aici. Nu, el are doar o vină. Restul e doar al nostru. Speranțele, dorințele, așteptările, credințele noastre despre ce-ar fi trebuit să fie relația aia. Singura lui vină e că ne-a abandonat, sau, mai rațional vorbind, că a ales să plece atunci când a sesizat că o continuare a acelei legături i-ar face mai mult rău decât bine. Practic, îl învinovățim că a ales propria fericire în detrimentul confortului nostru. Sună ridicol și irațional, dar emoțiile sunt departe de sfera rațiunii umane, și e bine așa cum e. Ce ne-am face dacă și emoțiile am putea să ni le planificăm rațional? E drept însă că le putem gestiona rațional, ceea ce e normal și de dorit, dar e în același timp un proces anevoios, pentru că implică și impune renunțarea la ideea de trădare. Pentru că, inevitabil, se ajunge la un punct în care cel ce-a ales să plece este trădătorul, vinovatul, persona non-grata a vieții noastre, neglijând tot ce-a fost bun. Asta aparține acum trecutului, prezentul e dominat de dezamăgirea generată de gândului că n-am fost destul de…cumva încât să ne aleagă pe noi în detrimentul propriei vieți. Nu ne convine ideea că prieteniile, colaborările, relațiile amoroase au, de bine, de rău, o dată de expirare. Foarte bine, să aibă, dar nu ale noastre! Ale noastre trebuie să fie musai frumoase, armonioase, și să se termine, eheeee…undeva la bătrânețe, de preferat! Ceea ce pune reflectorul pe principalul vinovat din poveste (și, în treacăt spus, singurul real) : așteptările iraționale. Pentru că, în treacăt fiind spus, alergând după fericirea de inspirație hollywoodiană, uităm esențialul de clasele primare- timpul trece, oamenii se schimbă, ceea ce ne făcea bine ieri se poate să ne facă rău poimâine. Nimic nu e permanent, cu atât mai puțin relațiile interumane, și, cu toate astea, le trăim ca și cum ar fi, doar ca să cădem liber de pe norișorul pufos al iluziei că sunt statice, de neclintit în timp, că se vor transforma perpetuu fără să se rupă.
Așa ajungem să sfârșim posomorâți, cu un maldăr de sentimente negative la finalul fiecărei legături, cu starea naturală că nu așa trebuia să se întâmple de fapt și că nici unul dintre momentele bune împărțite de voi n-a fost mai mult decât o altă cărămidă pusă la zidul minciunilor celor multe. Nu zic că finalurile implică neapărat iertare, acceptare, pentru că eu însămi nu cred în asta. Ideea nu cred că e să uiți ce a fost sau să ierți persoana aia, cât în primul rând să accepți că ”Da, domne, s-a terminat, mergem mai departe !”. Cu asta pot veni și iertarea, uitarea, și tot ce mai vrei tu să vină, dar primul lucru de înțeles e că nimic din ce există nu e făcut ca să rămână. Nu există ”definitiv” decât în instanță și ficțiune. Oriunde altundeva e o minciună sfruntată, numai bună de aburit fraierii cu ea. Și n-o să fim niciodată bine cât timp nu pricepem că nu există un trebuie în interacțiunile cu ceilalți, că tot ce începe e menit să aibă un final și că oamenii nu-s pânze cuminți pe care să ne proiectăm noi filmele din cap și suflet. Abia atunci vom putea vorbi despre finaluri line, în detrimentul rupturilor bruște și dureroase cu care suntem, vai, atââât de obișnuiți. Deocamdată, însă, e nevoie de doi pentru un tango, dar suntem prea egoiști să-l mai vedem cu adevărat pe celălalt, iar când pleacă, din nevoia de a fi văzut, de a fi confirmat ca ființă, ei bine…tot noi suntem cei ce se supără. Curat egoism, monșer, dar vezi tu, oamenii sunt diferiți, există diferențe de grad, nu de natură, între eu cel de-acum și cel de acum 3 luni, între tu cel de-acum și tu cel de acum 3 luni. Cât despre diferențele de grad, nu de natură, dintre eu și tu, mai putem spune ceva, nu-s evidente ? Păi, în cazul ăsta, cred că e cazul să tratăm și relațiile dintre oameni ca fiind exact ceea ce sunt- hibrizii dinamici a două entități la fel de dinamice și instabile, fără să le punem în spate atribute ce nu le-au aparținut niciodată. Atunci și abia atunci când vom reuși asta, vom putea să spunem că, uman vorbind, suntem niște ființe evoluate. Până atunci însă nu suntem nici mai mult, nici mai puțin decât victimele propriei slăbiciuni, ale furiei ce ne roade când cel de lângă noi pleacă, și al așteptărilor ce nu vibrează cu natura și firescul lucrurilor, așteptări fabricate de om care se-ntorc, acum, împotriva lui. Ca întotdeauna în lunga noastră istorie, de fapt. Și atunci, de ce ne mai mirăm că monștrii de sub pat din copilărie au crescut cu noi odată și s-au transformat și ei în teama de singurătate, de abandon și de respingere? E doar mersul firesc al vieții…nu?