încurcat lucru, înțelegerea limbii vorbite prin semne, semne care n-apar când le ceri, apar mereu la timpul lor, busolă.
între ce-a fost și ce urmează se-ntinde amplu conglomerat de detalii colorate, frânturi verzi, albastre, roșii, aurii, fragmente vizuale, semne dactilografiate senin pe retină, pe degete, pe sân.
o mie de detalii bune nu schimbă un loc rău, adună însă-n sine gradual un cumul de senzații, abecedar în care “Roșu” se va scrie cu “M”, de la “Măceașă”, și unde “Lume” e sinonim cu “Acasă”.
o mie de senzații, de detalii, un cer acoperit de-un infinit mărunt de stele abecedarul-calendar-caleidoscop plin de detalii neon, ca pentru fiecare noapte albă, noapte mare, mărturii succinte ale fiecărei dăți în care m-ai surprins că-mi pasă.
semnele vin pe rând, găsesc de-a lungul celei care sunt, o casă. e iarăși azi, de-acum tăcerea din jurul stelei mele nu m-apasă. de-azi am rămas cu garda joasă, e iarăși azi, și bucuria mi se-așeză la masă.
m-am intoxicat cândva cu viață. nu știu când sau unde s-a întâmplat, știu doar că de la un timp îmi fuge prin vene și-mi face bezele din când în când pofta asta de a fi, de-a trăi.
uneori viața din mine mă face să fiu o pisică. leneșă, somnoroasă, cu capricii, liberă doar când sunt legată de mâini, când corpul meu întâlnește alt corp, când mă plimb printre vicii, femeie provocatoare în adormirea bunei cuviințe printre cuvinte, iar unii numesc asta feminitate.
lumea e terenul meu de joacă, bărbații jucăriile din care am de ales. “Deșertăciunea deșertăciunilor, Totul e deșertăciune” îmi zic oameni care citesc fără să înțeleagă și așa e, da. totul e deșertăciune, adică în van, adică degeaba cu toată truda timpul, viața continuă să curgă în aceeași direcție, spre același fel de final, nu încetinesc, nu se schimbă indiferenți absoluți la orice formă de trudă. deșertăciune, de ce mi te-ai arătat atât de clar?
vin dimineți în a căror lumină tandră, melancolică, apunătoare trebuie s-alegi din doi bărbați unul.
“Alege-l pe al doilea, că n-ar fi existat de-l mai iubeai pe primul!” îmi strigă Corul Bunelor Moravuri. “Alege-l pe un al treilea”, îmi șoptește insinuant rațiunea. “Până la urmă amândoi sunt nepotriviți, incompleți dacă îi vrei pe amândoi.” “De fapt, îi vreau și o să-i am pe rând”, râde mândria încurcată în cearșafuri.
până la urmă ce folos când unul te vede frumoasă, când vrea să-nvețe orice despre tine iar celălalt te privește tăcut te dezbracă din ochi, cântărește, îți cere să i te-arăți femeie, nu fetiță, la ce bun să compari unul cu altul azi?
unul îți bântuie nopțile, vrea să-ți învețe pe de rost corpul, mirosul, ca într-un rit de inițiere în care femeia din tine câștigă, ademenește, tentează deschiderea unei alte uși, spre altceva, spre un alt El, spre-o altă Ea. altul
îi spune că e frumoasă, că-n privirea ei azi vede-o mie de scântei și că el poate, de-l lăsa doar fericirea să i-o dea
ca să alegi, întâi compari. ca să treci râul, întâi sari. ce nu știu ei e că ea știe: doar Pasiunea-i mereu vie, doar între cărnuri e magie, iar fericirea-o să se dea mereu puțin, mereu pe datorie.
fetița s-a ascuns după femeia care-a plecat să ia tot ce i se cuvine, fără să dea la schimb mai mult de câteva clipe de ținut mai vii în minte ca prezentul, peste ani.
femeia s-a ascuns în casă, unde s-a adunat, și-a scăzut erorile, și-a înmulțit vrăjile, și-a plecat la drum să-și împartă farmecele.
vrăjitoarea a ales bunul creștin ca o ironie-ntoarsă a unui ceremonial păgân, și-a luat rujul, parfumul, a plecat la drum gata să provoace, să-l dezbrace de moravuri, sunt doar ea, el, razele soarelui ce-o mângâie când simte textura zidului, zâmbet ce-ațâță descoperirea eternului ce-i încape în palme, ștergând urma trecutului
azi, el crede că e doar a lui, în timp ce ea-și râde-n sine, știind că de-acum tot ce-are el în gânduri se leagă de ea, gata să-l facă, cu fiecare atingere, fiecare zâmbet, substrat, opera ei, mai mult decât un bărbat și-a dorit vreodată, a știut, a sperat.
