Intr-o dimineata clasica de Cuptor cu parfum de iasomie, marele oras incepea sa se trezeasca la viata. Era asemeni unui urias somnoros, molesit de bataia soarelui ce

se-ncapatana sa arda-atunci mai tare ca oricand, dand peste cap ordinea fireasca a lucrurilor.

 Putea fi orice, mai putin o zi obisnuita, in care plictiseala si rutina ce-i confereau furnicarului imens de oameni in continua miscare o aura de implacabila fatalitate, un aer mohorat. Sau, in orice caz, ea n-avea sa i se lase prada. Cel putin..nu azi, asa ca-si lua pensulele, vopseaua si caietul, si pleca, lasand in urma ei sunet de tocuri si parfum de lamai.

 O chema Sonia, si-i placea sa-si fumeze tigara de foi din fiecare dimineata devreme, pe balcon, inainte ca toti ceilalti  sa se trezeasca. Era..nu stia nici ea prea bine cum. Iubita? Poate. Adica, se-avea bine cu toti copiii din bloc, niste pici haiosi care veneau mereu “la Soni” ca sa-si etaleze picturile si sa-i picteze pe fata. Daca te gandeai la ei, da, era iubita. Admirata? Ehh, aici nu-i asa de simplu. Daca te gandesti la toti cei care-o petrec cu privirea pe strada parca mangaind-o pana dispare din raza lor vizuala, desigur, puteai spune ca era chiar adorata! Sau poate.. invidiata, urata? Doar de femei, sau, mai

bine-spus, de cele foarte nesigure pe identitatea lor, care-o urau pentru nonsalanta cu care-si etala parul lung si ondulat, vopsit de una singura intr-o nuanta turbata de rosu, rochiile inflorate cu decolteu ametitor si zambetul larg, nonsalant, diafan. Nu stia prea bine cum o vedeau ceilalti, dar nici nu putea spune ca a avut prea multe framantari existentialiste pe tema asta. Stia c-are un quelque-chose al ei, un magnetism specific care atrage si seduce iremediabil.

Cumva, se simtea mandra de asta, pentru ca fusese mereu altfel fata de colegele de internat din liceu− cand ele invatau sa placa si sa se machieze cat mai elaborat, ea se descoperea ca pictorita si-i zambea larg intregii lumi. Acum, pleca sa picteze.

“Voi face ceva ce nimeni nu si-a mai imaginat pana acum si ma voi topi in povestea de pe panza” , isi spunea mergand entuziasta spre parcul in care isi gasea adesea inspiratia. Se aseza pe malul lacului, cum ii era obiceiul, si-si incepu opera pe care-o visase atata timp. Ajunsese la jumatate, ghidata parca de-un Altcineva, un Cineva molcom si rece. Era ca intr-o transa indusa de-un hipnoterapeut priceput− fuma, picta parca rupta de tot ce-ar fi putut fi in juru-i,  in ritmul unei muzici doar de ea auzite si zambind vizibil diferit ca-n alte dati, Si-ar mai fi durat o vesnicie poate, daca nu ar fi fost trezita.

-Hmm, interesant. N-ai un foc?

Il privi cu ochi mari, vizibil uimita.

-Crezi? Ba cum sa nu!

-Da, cred. Sunt sigur de fapt. De cand te privesc..nu m-ai bagat de seama, nu?

-Ufff..nu, sa fii convins. Si nu intentionat. Stii, cand pictez vad doar sevaletul. E lumea mea; se scuza ea cu-n glas molcom si-un zambet larg.

-Am observat, tocmai de-asta am si indraznit sa te intreb. Stiam ca altfel n-o sa ma vezi. Ala-i un Phoenix?

-Cu siguranta da! Cum ai ghicit?

– Destul de simplu. Stii, pari genul ce stie mai mult decat arata. De ce tocmai un Phoenix?

-Serios? chicoti ea asa cum facea cand se simtea flatata, in timp ce-l privea cum trage din tigara, vizibil ravasit. Imi aduce aminte de multe. Uite, avem pana si aceeasi culoare la penaj,  rase ea amuzata de absurdul situatiei.

Si, intr-adevar, era absurd. Inocentul necunoscut (care, in treacat fiind spus, ii parea Soniei mai putin inocent decat un lup pus paznic la oi) ii captase atentia de cand o oprise din pictat, ca apoi sa continuie  nestingherita, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, dar luandu-i totusi seama.

  Adevarul era ca, la drept vorbind, avea si la ce sa fie atenta− tanarul cu trup zvelt, mladios, fara a fi efeminat sau fragil, ochii migdalati, de-o culoare mieroasa, calda, arab pesemne, avea o voce blanda, calda, ce subjuga aproape orice femeie intalnita. Aproape. Pentru ca Sonia, un suflet cald de altfel, putea avea raceala unei ierni siberiene, numai

de-ar fi vrut.

-Nu esti de-aici, nu?

-Nu..am venit pentru prima oara.

-Stiam.

-Cum asa?zise el uimit.

-Simplu. Aici ma cunosc toti. De la teatre, festivale, vernisaje…Unde-i arta, sunt si eu.

Parea ca rolurile s-au schimbat, intr-atat era de subjugat de farmecele ei. Stia, de-aia plusa, continuand pe-un ton enigmatic :

-Nu te-ntreb cum te cheama. Te voi vedea maine aici? La 5.

-Da, sigur. De ce nu?

-Pentru ca esti nou. Am fost si eu noua. Vrei prieteni, stabilitate si pe cineva sa

te-ndrume. Nu-mi trebuie numele tau pentru asta.

 Ii spusese asta pe un ton soptit, in timp ce-si plimba degetele-i de portelan pe gatu-i masliniu. Terminase tabloul si trebuia sa plece, caci ziua era abia la jumatate. Ii zambi lung, lasandu-l in urma fericit, chiar daca stia foarte bine ca nu-l va mai vedea curand.

“Eh, asta e”, isi zise in vreme ce-i scria un ravas ticluit, la lumina chioara a unei veioze.

“Ii voi spune ca eu sunt Sonia, si pe unde umblu; ii va fi de-ajuns sa ma gaseasca…daca asta vrea.” medita la miez de noapte, in timp ce-si bea calma cafeaua.

     Avusese dreptate, cea care tocmai se incheiase fusese orice, mai putin o zi obisnuita, asa ca adormi indata, in miros de cafea dreasa cu whiskey, cu perdele trase, scaldata-n lumina selenara, nerabdatoare sa traiasca scenariul ce i-l pregatise marele oras pentru cea de-a doua zi, cu-n zambet larg si sincer pe fata, cu pielea arzanda. Fusese bine, si-asa avea sa fie mereu.