#acasă

acasă e doar un cuvânt
de găsit în DEX,
cuvântul de la pagina 5.
sentimentul?
una din frumusețile spre care
nu mai există hărți,
de-ai uitat drumul. unde
te uiți când îți e dor de casă?

casă, acasă, loc.
ce faci în zilele în care
te-ai pierdut
de tine,
casa
te duce întotdeauna spre-năuntru.
care
cameră a inimii e camera ta?

vocea devine fir roșu, conector,
vocea
pentru care nu sunt destul niciodată
e vocea
tuturor bărbaților pe care i-am iubit vreodată,
și în primul rând e vocea ta, tată

privirea e un alt fel de atingere,
un mod nefiltrat de a spune
povești când îți e frică să deschizi
buzele, să lași
să zboare cuvintele păstrate înăuntru,
la căldură,
loc comod unde niciodată
nu intră nimeni neverificat

ce-o să faci
dacă într-o zi am să-ți spun
că drumul spre Ea e drumul spre tine
scos în afara ta, o punte
făcută din tot ce te-a făcut să tremuri,
din
groază și extaz, plâns și furie, râs
și neputință?

o să-ți mai fie casă cineva,
te-oi mai uita
la ceas când trebuie să pleci
sau vei rămâne, captiv de bună voie
în casa din carne cu gene mari
ce te privește drept în ochi și unde
se vorbește o limbă-n care nu se folosesc
deloc cuvinte, unde
blestemele se adună în zâmbete reci?
ce-ți trebuie să stai,
ce-mi ceri să pleci?

#loss

every smile feels
like I’m cutting my skin,
my muscular fiber
to reach the bones

every tear feels
like a midnight confession
made to a stranger
that disappears right after
my last sentence, as in a dream

every look at the surroundings
screams that this life is fake
and incomplete. and every night
reminds me that pain is my best friend,
the one who never leaves my side.
no, even if I beg for it.

every day is just another quest
in the attempt to find what I’ve lost.
and at the end of the day nothing hurts more
than the kind last words that remained,
a fade shadow of us, a cynical legacy of yours,
the sharp reminder of my weakness.

and if only I knew how,
I’d surrender myself in less than a blink
of a kind eye, with golden reflections.
but it’s too late for this. I cannot
be the obedient woman that
allows you to have the last word
and the first touch, the one
who’s gonna lead the way for two,
and I regret it. But too late.

by now I’ve remained
to lead the way, but
I walk this road alone,
just me, my pain and my scars.
some say it’s not
the kind of road you walk otherwise,
that you gotta do it all
by yourself. and every tear is a stone
put on your bridge to something else,
a clear and sharp ingredient
of a dark, painful, unpredictable metamorphosis

but you can’t build something
without sacrifice. and this
metamorphosis was payed with soul.
I’ve lost it almost all, and still
I manage to wake up.

I’ve lost my smile. with every smile
I am a bit more far away from
the real smiles I used to share
with all around me, all the time.
I’ve lost my hope that I’d recover,
that I would be myself again,
the same self that felt like reigning
above the world, the life and death
while holding your hand.
but hope is for the weak, you said…
does the lack of it make me strong,
or am I just a human being that
became so blind that it can’t see
a chance for goodness or the meaning
of staying alive?

and I would ask for forgiveness,
if only I could.
and I would promise obedience,
but I know I would lie.
there’s nothing left for me in this story,
other than walking day by day
in the labyrinth of pain, guilt and regret.
but it’s too late and too far for regrets, or
for the hope of making things right again.
now I’m leading the way on the path
that I walk by myself, and I struggle with
every breath not to drown myself in the pain
the truth has reached my bones,
and this is less than a game.

I grieve, and on my language
healing is a Babylon I’m silently walking towards,
one day at a time, one night washed with tears
at a time, yet happiness
still has your touch imprinted on it,
and the sound of your voice in the morning
remains the messenger of the good times
that are to come. I’m grieving,
and knowing you so far away,
seeing you becoming a stranger
that has no reason to walk this path with me
breaks every single part of soul
that is still standing.

why are you so broken?
try to look in the mirror, ask yourself,
and then, when you find the answer, go back
and ask yourself again: “why is she so broken? what I’ve done?”

and if you cry, if only one tear comes
to your eyes
that made me once upon a time
to lose myself in a blink of them,
then you’ll know. and you would’ve found
your way back to what were our lost
paradise, a loss so expensively paid,
and I’ll be there, trying to force the gate,
to climb the walls,
towards our long already lost
paradise made of love, and trust
and guilt, and broken promises and pain. but…are you ever going to return?

#fluid

undeva, cineva
își plânge toate lacrimile
deodată.
un plâns isteric, tragic, tremurat,
înăbușit de propria suflare,
amplificat până la râs de disperare.

căldura s-a dilatat într-atât
încât s-a lichefiat până și ea.
se scurge lent
de pe vârfurile părului pe umeri,
lichid gros, auriu, o miere
care mângâie și care arde,
nepăsare.

se duce mai departe
pe talie, pe coapse,
alintă și mângâie, și arde
și parcă nu mai e nimic
în jurul gol, epurat de simboluri,
magia sclipitor-otrăvită
a tot ce-ar fi putut să fie
pe care o picuri în tot ce faci
de ani de zile, între două apusuri
deschise la nasturi de interpretare.

lumina rupe fluidul
în mii de fâșii confuze,
fiecare reflectând cu totul altceva
și fiecare reflexie fiind perfectă, reală.
cum poți sfâșia un lichid
cel mai probabil nu voi afla,
dar am văzut cum lumea a
căzut de pe umeri înainte
ca cea ce-o căra să poată
gândi să încerce să salveze ceva.

simțul identității se dizolvă și el
într-o mare de lumini și regrete,
epurare etimologică a emoțiilor
trecute gospodărește prin sita cea fină
până când uiți să-ți mai pese
de cine ești sau ai fost sau poți fi.

viața întreagă se coagulează
ca un fluid în jurul vasului,
infidel timpului și indiferent locului
zâmbetul îngheață pe buze
ca un cuvânt nezis, pitit de frică.
și ceva atât de ordinar cum e
să simți devine apa vieții
care separă viii de morți
și zilele de nopți
la fel de albe ca lumina
care cândva a făcut fâșii lichidul

corpul tău nu e doar al tău
e corpul tuturor lichidelor
e casă pentru atâtea emoții,
pentru toți fiorii pe care poți să-i simți,
pentru toate lacrimile care ating obrajii.
e acasă al bătăilor unei tobe ascunse
cu grijă înauntru.
nu se face să îi surpi temelia cu un nu.

să furi casa atâtor locatari aprigi,
care dau năvală ca hunii,
care te posedă ca unii
ce nu și-au cunoscut străbunii,
care-și fac Acasă din dimineți
cu tine și lumini ce încearcă
să ajungă la ei, să-i încălzească

corpul tău nu-i doar al tău
cu fiecare nu zis, cu fiecare zi
în care te urăști, în care
refuzi orice ar putea să fie
lichidele magice, locatarii tăi
mai îngheață un pic,
mai plâng un pic,
mai sunt sfâșiați o dată,
acum în bucatățele mai mici,
mai mor puțin.

abia așa înțelegi cum cineva
își plânge toate lacrimile deodată.
sunt lichidele care încearcă
să-și salveze casa.
să apere toba care
încetează să mai cânte sub piept.

iar acum lumina care cade pe sâni
nu mai are sens pentru nici o privire,
pentru că tu, om-casă,
te-ai obișnuit prea mult să te doară
tot în tine, doar pe tine
și zi după zi vezi cum nu-ți mai pasă,
cum nu mai ai nimic de pus pe masă,
cum lichidul magic, mieros, cu sclipici
și iz de iasomie, care îți făcea ochii
să sclipească în soarele lumii ăsteia
s-a mutat. sau te-a abandonat.
da, până și el a făcut asta

așa au ajuns ochii
ce luminau fețe și locuri,
gânduri și stări, cândva,
să privească altundeva.
într-o altă parte unde
sufletul tău, înghețat, e deja.
corpul tău însă a rămas suspendat
aici, victima colaterală a unui balans cinic
între un trecut axfisiant în înălțimea lui,
și un azi aproape sfidător de inert.

aici timpul a fost cedat
la un partaj ce nu s-a întâmplat niciodată.
iar acum corpul se plimbă printre spații albe
cu toți scheleții în urma lui deodată,
caravana sinistră a ce era o viață violent contrastantă.
uneori nu-i nevoie să mori, poți trăi și moartă.