#ceremonial

vin dimineți în a căror
lumină tandră, melancolică, apunătoare
trebuie s-alegi din doi bărbați
unul.

“Alege-l pe al doilea, că n-ar
fi existat de-l mai iubeai pe primul!”
îmi strigă Corul Bunelor Moravuri.
“Alege-l
pe un al treilea”, îmi
șoptește insinuant rațiunea.
“Până la urmă
amândoi sunt nepotriviți, incompleți
dacă îi vrei pe amândoi.”
“De fapt, îi vreau și o să-i am
pe rând”, râde mândria încurcată în cearșafuri.

până la urmă ce folos
când unul te vede frumoasă,
când vrea
să-nvețe orice despre tine
iar celălalt te privește tăcut
te
dezbracă din ochi, cântărește,
îți cere
să i te-arăți femeie, nu fetiță,
la ce bun
să compari unul cu altul azi?

unul îți bântuie nopțile, vrea
să-ți învețe pe de rost corpul, mirosul,
ca într-un rit de inițiere în care
femeia din tine câștigă, ademenește,
tentează
deschiderea unei alte uși, spre altceva,
spre un alt El, spre-o altă Ea.
altul

îi spune că e frumoasă,
că-n privirea ei
azi vede-o mie de scântei
și că el poate, de-l lăsa
doar fericirea să i-o dea

ca să alegi, întâi compari.
ca să treci râul, întâi sari.
ce nu știu ei e că ea știe:
doar Pasiunea-i mereu vie,
doar între cărnuri e magie,
iar fericirea-o să se dea
mereu puțin, mereu pe datorie.

fetița s-a ascuns după femeia
care-a plecat să ia
tot ce i se cuvine, fără să dea
la schimb mai mult
de câteva clipe de ținut
mai vii în minte ca prezentul, peste ani.

femeia s-a ascuns în casă, unde
s-a adunat, și-a scăzut erorile,
și-a înmulțit vrăjile,
și-a plecat la drum să-și împartă farmecele.

vrăjitoarea a ales bunul creștin
ca o ironie-ntoarsă a unui ceremonial păgân,
și-a luat rujul, parfumul, a plecat la drum
gata să provoace, să-l dezbrace de moravuri,
sunt doar ea, el, razele soarelui
ce-o mângâie când simte textura zidului,
zâmbet ce-ațâță descoperirea eternului
ce-i încape în palme, ștergând urma trecutului

azi, el crede că e doar a lui,
în timp ce ea-și râde-n sine, știind că de-acum
tot ce-are el în gânduri se leagă de ea,
gata să-l facă, cu fiecare atingere,
fiecare zâmbet, substrat,
opera ei, mai mult decât un bărbat
și-a dorit vreodată, a știut, a sperat.

#absorbție

prima iubire, coala de hârtie.
albă. dreaptă. curată. goală.
fidelă.
mă privește fără să mă știe,
fără să știe că e
duhovnicul perfect. mereu
egală și identică cu ea însăși,
preotul
orb, surd, mut, duhovnicul
care-mi primește confesiunea
rând cu rând, fără să
judece sau să caute
să afle ce înseamnă. sensuri. simboluri.
îmi absoarbe cuminte fiecare literă,
doar ca să plec apoi până la o dată
incert-viitoare.

fiecare rând și poem e magie,
o incantație ce-mi iese prin
buricele degetelor, ca mângâierea.
numai că asta e o vrajă a trecutului,
în timp ce mângâindu-ți pielea fac
de fapt o vrajă ca să suspend
prezentul.
mereu
același dublu sens amintire-plăcere

poemele sunt incantații pe tăcute pentru
cei pentru care-am plâns.
n-o să uit vreodată
cum s-a simțit când am fost
sfâșiată.
înc-odată, și-nc-odată…

strâng cu mine pietricele.
le pun cu grijă-n buzunarele
adânci, de hoață de momente.
nu-s
doar pietre. sunt
povești cristalizate unde
fiecare pietricică are un miros,
un loc al ei de unde vine, și un om.
le port cu mine
și încă n-am putut să le arunc
pe drum pe cele de la tine,
să le găsească-ntr-o răscruce altcineva.

apusu-mi pune pe foi muzica
unui buzunar de inimă în care
adun zi de zi câte ceva la păstrare,
cronică roz-portocalie a preaplinului
ce-și caută, întâi de toate, loc.
coala, casa mea mereu primitoare, fără chei..

când o să mă fac mare
vreau
să mă transform într-o magnolie. arbore
cu rădăcini serioase, cu flori
suave, lacome, ce înghit
pe nerăsuflate tot soarele și vântul,
cu parfum pe care nu-l descoperi decât
dacă te-apropii și-adulmeci și stai.

dar până atunci absorb și port cu mine
povești și amintiri în locul soarelui și brizei,
căci rădăcinile-mi mă duc mereu
spre înăuntru, dar
viața, viața cea mare e-n afara mea,
uite,
trece pe lângă mine viața cea mare,
și eu nu pot decât să mă joc
cu pietrele vrăjite din buzunare,
rozariu al penitenței de pe coli
căci rădăcinile-mi mă duc și mă scufundă
într-un botez fără de voie sau final.
doar viața-mi dinăuntru-mi mai rămâne,
dar e pândită veșnic de banal.