#ceremonial

vin dimineți în a căror
lumină tandră, melancolică, apunătoare
trebuie s-alegi din doi bărbați
unul.

“Alege-l pe al doilea, că n-ar
fi existat de-l mai iubeai pe primul!”
îmi strigă Corul Bunelor Moravuri.
“Alege-l
pe un al treilea”, îmi
șoptește insinuant rațiunea.
“Până la urmă
amândoi sunt nepotriviți, incompleți
dacă îi vrei pe amândoi.”
“De fapt, îi vreau și o să-i am
pe rând”, râde mândria încurcată în cearșafuri.

până la urmă ce folos
când unul te vede frumoasă,
când vrea
să-nvețe orice despre tine
iar celălalt te privește tăcut
te
dezbracă din ochi, cântărește,
îți cere
să i te-arăți femeie, nu fetiță,
la ce bun
să compari unul cu altul azi?

unul îți bântuie nopțile, vrea
să-ți învețe pe de rost corpul, mirosul,
ca într-un rit de inițiere în care
femeia din tine câștigă, ademenește,
tentează
deschiderea unei alte uși, spre altceva,
spre un alt El, spre-o altă Ea.
altul

îi spune că e frumoasă,
că-n privirea ei
azi vede-o mie de scântei
și că el poate, de-l lăsa
doar fericirea să i-o dea

ca să alegi, întâi compari.
ca să treci râul, întâi sari.
ce nu știu ei e că ea știe:
doar Pasiunea-i mereu vie,
doar între cărnuri e magie,
iar fericirea-o să se dea
mereu puțin, mereu pe datorie.

fetița s-a ascuns după femeia
care-a plecat să ia
tot ce i se cuvine, fără să dea
la schimb mai mult
de câteva clipe de ținut
mai vii în minte ca prezentul, peste ani.

femeia s-a ascuns în casă, unde
s-a adunat, și-a scăzut erorile,
și-a înmulțit vrăjile,
și-a plecat la drum să-și împartă farmecele.

vrăjitoarea a ales bunul creștin
ca o ironie-ntoarsă a unui ceremonial păgân,
și-a luat rujul, parfumul, a plecat la drum
gata să provoace, să-l dezbrace de moravuri,
sunt doar ea, el, razele soarelui
ce-o mângâie când simte textura zidului,
zâmbet ce-ațâță descoperirea eternului
ce-i încape în palme, ștergând urma trecutului

azi, el crede că e doar a lui,
în timp ce ea-și râde-n sine, știind că de-acum
tot ce-are el în gânduri se leagă de ea,
gata să-l facă, cu fiecare atingere,
fiecare zâmbet, substrat,
opera ei, mai mult decât un bărbat
și-a dorit vreodată, a știut, a sperat.

Elogiu

Image

 

Stau singur…

Azi pe strada

Mai toate felinarele sunt stinse,

Iara pe caldaram mai zac intinse

Cam toate visele prelinse

Pe tocul usii de la bloc

 

Pe alt trotuar te vad trecand agale

Ca Neputinta-ndurerata-n mai.

Dar azi…azi nu-ti soptesc “Mai stai!”

Ci trec, aidoma unui strain cu pasul moale

Si ma gandesc daca-i blestem ori sublimare

Sa te revad de cate ori n-o vreau

 

Nici ceasul ala nu mai e ce-a fost,

Azi prin cadranu-i spart se scurge Timpul,

E colt de regasire pentru corbul cel anost

Pe care l-ai zarit la prima intalnire,

Mormantul sacru-al picaturilor de ploaie

Si al Uitarii sumbru monument, stihie.

 

Tu, demon care-mi bantui fiecare ceas,

Ce-ascunzi sub chipul Neputintei oare

Si ce-ai facut cu mica dictatoare

Ce mi-a spulberat si-ultimul vis ramas?

 

Seducatoare, te ascunzi in gloata,

Tu Neputinta, demon sfant al meu!

Afara-i norul de cerneala noaptea

Ce pe naivi cu vise dulci-i imbata,

Sub masca disperarii de moment

Se-adapa tot Pamantul cel de soapte;

Ecoul lor ma bantuie mereu!

 

As vrea sa pot jura ca vreau

Sa scap de tine pentru totdeauna,

Dar pentru mine tu esti cum e ciuma,

Iar voluptatile din suferinta n-au

Nici capatai, nici seaman, nici rival.

 

 

 

 

 

 

Si totusi…imi umbla-n minte

Aidoma unui refren orbitor

Fantasma unei evadari tacite

Din infinitul lan cu maci al viselor

 

Niciodata n-am iubit finalurile−

Le-am simtit triste si anoste,

Mai ceva decat diminetile ploioase de iarna,

Insa de dat-asta trebuie.

Vechea gara-i tot la rascruce de drum

Si tot cu acoperisul gaurit, cersind mila

 

Dar tu n-o sa ai indurare− plec acum

Spre abisurile vietii, spune-mi “Ramas-bun!”

Fiindca stii bine, va fi ultimul drum

Facut de drumetul pitit dupa cortina de fum